În anul 1600, în America de Nord erau 350 de
europeni. Legendarul grup al pelerinilor, ajunși în anul 1620 pe țărmul de
nord-est, a mai adăugat 100 de nou-veniți, formând astfel Noua Anglie. În
aceeași perioadă, americanii nativi erau între 4 și 20 de milioane, majoritatea
în zona Americii Centrale. În Europa, Franța număra 16 milioane de locuitori,
Italia 13, Spania și Portugalia 10, iar Germania circa 20 de milioane.
Prin
continentul nord-american, aproape pustiu, cei care au umblat mai bine de un
secol de la „descoperirea Americii“ au fost doar misionarii creștini,
cuceritorii și exploratorii. Apoi au apărut coloniștii, la început exclusiv din
țările considerate puterile vremii.
În
competiția dintre spanioli, francezi, olandezi și englezi, ultimii au fost cei
care au câștigat. Ei au instituit centre stabile, au pus în funcție un sistem
administrativ și au intrat, sprijiniți de armată, în posesia unor teritorii
vaste, care s-au extins rapid. Stăpânirea lor a durat din 1690 până în 1775.
Când a început Războiul de independență, locuitorii coloniilor engleze din
nord-estul continentului erau în jur de 2,4 milioane. Aceasta a fost prima
populație a Statelor Unite. Ea era în proporție covârșitoare de origine
europeană, majoritatea locuitorilor fiind imigranți de primă sau a doua
generație.
Între anii 1780 și 1803, aproximativ
două-trei milioane de imigranți, majoritatea europeni, se adaugă populației
americane în fiecare deceniu. Între anii 1831 și 1950, când populația Statelor
Unite atinge 152 de milioane, numărul nou-veniților era între 5 și 14 milioane
pe deceniu. În mai puțin de două sute de ani, creșterea populației americane a
înregistrat uluitoarea cifră de 6.300%. Două motoare au ținut constant ritmul
de creștere al locuitorilor uniunii: imigrația și natalitatea ridicată.
Marile valuri de imigranți se succed:
irlandezii, englezii și scoțienii înregistrează un vârf între 1850 și 1880, italienii devin cei mai
numeroși imigranți în jurul anului 1900, urmați de scandinavi. Apoi, populația
europeană amestecată continuă să se îndrepte spre Statele Unite la un ritm
înalt, dar lor li se adaugă asiaticii, iar după cel de-al Doilea Război Mondial
crește numărul celor care vin din Caraibe, America Centrală, Mexic și America
de Sud.
La vârful de creștere al anilor 1890–1940,
determinat de imigrația constantă, se adaugă un alt vârf, cel al exploziei de
copii (generația Baby Boomers), din anii 1946–1964. La sfârșitul celui
de al Doilea Război Mondial, milioane de bărbați s-au întors din serviciul
militar, iar nupțialitatea și natalitatea au crescut rapid. În deceniul cinci
al secolului XX numărul copiilor de vârstă 0–4 ani a crescut de la 11 milioane
la 16.140.000.
Anul acesta, populația Statelor Unite a ajuns
să numere 321,8 milioane de locuitori, ceea ce plasează SUA pe locul trei în
lume din acest punct de vedere și se estimează că în anul 2050 vor trece de 450
de milioane (480 de milioane după US Census Bureau). Aceasta, în timp ce
majoritatea țărilor europene înregistrează o scădere a natalității sub limita
de menținere a populației, iar Rusia este amenințată de cea mai mare scădere a
numărului de locuitori de pe continent. Începând cu 1992, natalitatea în Rusia
a scăzut cu 40% față de cea din ultimii ani ai URSS. În anul 2005, populația
Rusiei era de 143 de milioane, dar ea este estimată să scadă continuu, până la
116–133 de milioane în anul 2025 și 115–133 de milioane în anul 2030 (Comisia
ONU pentru demografie).
De-a lungul istoriei ei, uniunea statelor
americane a înregistrat și o imigrație internă, atunci când mari mase de oameni
și-au schimbat domiciliul, de obicei din motive economice. Războiul civil
american, încheiat în anul 1865, a fost urmat de o deplasare spre nord a unui
mare număr de sclavi eliberați. Creșterea industrială a statelor din nord a
fost un magnet pentru populația rurală de toate rasele, cu rapida sporire a
populației în orașele New York City, Detroit, Chicago, Pittsburg, Philadelphia
și Boston. În secolul XIX, plecarea în vest a multor americani, mai ales tineri,
în căutarea șanselor de prosperitate, a dus la popularea teritoriilor din
Indiana, Oklahoma, Kansas, Missouri, Texas, Colorado și Minnesota.
După al Doilea Război Mondial, direcția
mișcării locuitorilor americani a fost către California, stat care a câștigat
supremația în rândul celorlalte state americane și a răpit de la statele din
nord-est titlul de stat cu performanțe superlative. Între anii 1930 și 1940,
apare exodul de părăsire a centurii prafului (dust belt), când seceta,
depresiunea economică și criza locurilor de muncă a împins locuitorii din sud
către vest.
La sfârșitul decadei a șaptea a secolului XX,
mulți s-au mutat în sud, odată cu dezvoltarea economică rapidă a statelor
Georgia, Florida, Louisiana și a Texasului de sud.
Tot din anii ’60, a început și apoi s-a
amplificat o altă variantă a imigrației interne, cea care a dus la părăsirea
marilor orașe de către populația afluentă, care s-a îndreptat spre suburbiile
orașelor, răsărite peste noapte. Aici și-au dezvoltat propriile facilități și
instituții: centre comerciale, administrație, școli, secții de poliție, centre
medicale etc.
În anul 1940, populația Statelor Unite era
covârșitor albă, aceasta înregistrând 85% din numărul total al locuitorilor.
Structura demografică s-a modificat continuu, recensământul din anul 2012
arătând că 72% erau albi europeni, 16,4% hispanici, 12,6% afro-americani, 4,8%
asiatici și 0,9% americani nativi. Dar viitorul nu va mai aparține majorității
albe, așa cum începe să se vadă cu același an 2012, când 50,4% din nou-născuți
au fost copii ai minorităților.
Numărul și etnicitatea locuitorilor SUA s-a
schimbat și se află într-o continuă schimbare. S-au schimbat și profesiunile,
felul de viață, structura habitatelor, felul de a vorbi, concepțiile,
scopurile. Una dintre cele mai pregnante schimbări ale prezentului este
interetnicitatea, care face ca vechea clasificare a originii rasiale să nu mai
fie ușor de aplicat. Cum se vor numi copiii unui cuplu în care unul din părinți
este, de exemplu, mulatru, iar celălalt provine dintr-un tată evreu și o mamă
japoneză? Alb-negru-nipono-semit american?
Raportul Centrului de cercetări Pew, publicat
în 2010, care a analizat datele demografice ale anului 2008, a arătat că
proporția căsătoriilor de rase mixte (alb-negru, alb-asiatic, negru-asiatic,
alb-american nativ și toate variantele posibile) sau interetnice
(american-hispanic, evreu-indian etc.) au ajuns la 14,6% din totalul
căsătoriilor din Statele Unite, mai mult de dublu față de anul 1980 (6,7%).
Albii dau un procent de căsătorii de rase mixte sau interetnice de 9%, în timp
ce procentele cresc la negri (16%), hispanici (26%) sau asiatici (31%).
Frecvența acestor căsătorii „netradiționale“ are și variații regionale, ele
atingând 22% în vestul țării și numai 11–13% în nord-est, midwest și
sud. În prezent, acceptarea căsătoriilor mixte etnic și rasial atinge 60%, 35%
din adulții albi având în familie cel puțin un caz, iar una din șapte noi
căsătorii este de acest tip.
