Avedis Donabedian, cel care a elaborat
cunoscutul „model Donabedian”, marcând începutul preocupării pentru studiul
calității sistemelor medicale, ar fi zis, pe patul de moarte, că „secretul calității
este iubirea, iubirea pentru pacienți și pentru profesie” și că de la iubire
trebuie pornite orice reforme și eforturi de ameliorare a sistemelor medicale.
Cel puțin așa este citat de psihiatrul Steven Moffic, specialist în burnout
medical și proaspăt primitor al „premiului administrativ” din partea American
Psychiatry Association (APA), după cum aflăm din numărul cel mai recent al
oficiosului APA, Psychiatric News. Premiul e acordat anual de APA, din
1983, celor care aduc cele mai importante contribuții la progresul și studiul
managementului sistemelor de sănătate mintală. În treacăt fie spus, termenul
„administrație” folosit în sistemul american mi se pare mai potrivit în context
sanitar decât cel de „management” de la noi, reminiscent al marilor corporații
de afaceri așa cum sunt ele descrie în cărțile lui Peter Drucker, de exemplu.
Printre altele, doctorul Moffic a contribuit la elaborarea ghidului deontologic
oficial al administratorilor de clinici psihiatrice, adoptat în 2000.
Pentru Moffic, sindromul de burnout este o
problemă a sistemelor, nu a indivizilor. Cu alte cuvinte, dacă un medic suferă
de burnout, managerul sistemului poartă principala responsabilitate. Acest
lucru trebuie să ne atragă atenția pentru că, în România, întregul sistem suferă
de burnout. El e mai curând un fenomen social autonom, mai amplu decât simpla
sumă a suferințelor individuale, astfel încât imaginea medicului sau a
asistentului obosit, revoltat, drenat afectiv până la cinism, dezorientat, fără
perspective, a devenit un rol care nu surprinde pe nimeni și pe care îl jucăm
cu toții, cu naturalețe, mai rar sau mai des, iar entuziasmul și motivația sunt
privite mai curând cu suspiciune de colegi și de opinia publică.
Iar soluția pe care Moffic o propune
managerilor de sistem pentru prevenirea și tratarea burnoutului este în același
timp deontologică și afectivă: iubirea ca primă directivă etică. Dacă vi se
pare absurd sau caraghios, Moffic e primul care recunoaște că, la prima vedere,
așa e. Dacă așa vi se pare, adaug eu, s-ar putea să suferiți deja de burnout.
Sunt deja decenii de când empatia este studiată și promovată în practica și
sistemele medicale, după aproape un secol în care empatia era descurajată în
rândul medicilor, pentru că ar trebui să fim „la toate reci” ca să facem față.
Pasul conceptual la o „iubire etică” nu e atât de mare. La urma urmelor,
iubirea nu e doar instinct de atașament, ci un fenomen complex și evoluat, o
marcă a superiorității spirituale în majoritatea codurilor morale cunoscute. Și
nu trebuie să ne fie rușine să recunoaștem că, în majoritate, ne iubim meseria
la bine și la rău: asta e de fapt diferența între job și vocație, de care tot
vorbim în paginile acestea. De ce le-am cere mai puțin managerilor noștri? De
ce am persista în mitul managerului psihopatoid, în prejudecata conform căreia
managerii sunt cei care își asumă „treaba murdară”, cea care rămâne de făcut
când orice generozitate sau emoție e scoasă din ecuație și rămân doar banii
publici sau ai acționarilor? La urma urmelor, nu e medicul un manager la rândul
lui? De ce ar fi diferit pentru un șef de secție, director de spital sau
ministru?
Dacă vă întrebați cum se poate aplica
„iubirea etică” în managementul burnoutului, Moffic oferă o listă de percepte
în acest scop. Printre altele, e vorba de monitorizarea sindromului de burnout
(cu alte cuvinte, să cauți activ suferința în rândurile subalternilor),
dimensionarea adecvată a productivității (să înțelegi că profitul financiar nu
poate fi primul obiectiv în medicină), împuternicirea și implicarea
personalului în decizii (și compasiune pentru personal în cazul deciziilor care
nu pot fi controlate), obligația administratorilor/managerilor de a avea o
activitate clinică pentru a fi în stare de empatie pentru cei pe care îi
coordonează, stimularea dezvoltării profesionale (ceea ce înseamnă și
despărțirea demnă și încurajatoare de cei care părăsesc sistemul pentru a nu se
plafona), stabilirea unui mediu sigur din toate punctele de vedere,
concentrarea pe punctele forte și pe succese mai curând decât pe slăbiciuni și
eșecuri. În spatele tuturor acestora trebuie să se afle motivația afectivă,
care nu e întotdeauna la îndemână, dar iubirea, spre deosebire de simplul
atașament, e ceva ce se și învață.
De ce să înveți să iubești ceea ce faci?
Pentru că, până la urmă, toți avem nevoie de un sens în viață. Chiar și
managerii. E ceea ce rămâne când treci dincolo de patul de moarte: nu mă miră
așadar că răscrucea morții e locul în care doctorul Donabedian și-a enunțat
concluzia. Sindromul de burnout e atunci când ajungi la concluzia că ce faci tu
nu are sens. Că trăiești degeaba.
Pe de altă parte, să privim din nou
sistemul românesc de sănătate sau orice bucățică din el, de la Leviathanul
spitalicesc universitar din Capitală la orice spital amărât dintr-o provincie
depopulată. Cum începi să iubești așa ceva? Ce fel de inimă îți trebuie ca să
nu-ți faci bagajele și să nu fugi?
