Iată una dintre cele mai celebre personalităţi
hollywoodiene, care, în cei peste 50 de ani de carieră, a înspăimântat sau
sedus publicul prin psihopaţii, asasinii sau seducătorii blajini pe care i-a
întruchipat pe marele ecran. Este socotit un actor introspectiv, pe linia lui
James Dean, Montgomery Clift sau Marlon Brando, dar, asemenea celui din urmă,
cu care a fost prieten, vecin şi partener, îi place să-şi dea drumul unor
excese ţipătoare, după cum îi reproşează unii. Nu este un actor de comedie pură,
ci are tendinţa de a juca în forţă, cu un cabotinaj exteriorizat, doar uneori
perfect stăpânit.
Jack
Nicholson a venit pe lume la 22 aprilie 1937 la New York, într-o familie de
artişti, fiind crescut de bunicii materni. Încă din şcoală, viitorul actor vădea
talent pentru comedie, jucând în diverse spectacole şi fiind socotit chiar
„clovnul clasei“. La 17 ani, a ajuns în California şi, dorind să se apropie de
lumea filmului, a lucrat ca asistent de animaţie la MGM. Trecând în studiourile
de film, vreme de circa un deceniu a lucrat cu producătorul şi regizorul Roger
Corman, specialist al filmelor cu buget mic, dar şi mecena al tinerelor
talente. Debutează în 1958, în rolul principal al unui delincvent din The Cry Baby Killer, tânărului actor
aprinzându-i-se un licăr neliniştitor în privire. Mai târziu, va juca adeseori
asemenea roluri. După o serie de prestaţii pentru Corman, tânărul Nicholson rătăceşte
prin câteva westernuri, fără succes comercial.
Abia în 1969 se poate vorbi despre prima sa
reuşită de notorietate. Juca rolul unui avocat beţiv, surprinzătoarea compoziţie
din Easy Ride, filmul devenit clasic
al actorului şi regizorului Dennis Hopper, o producţie caracteristică generaţieibeat de după perioada Woodstock,
rock, hippies şi rezistenţă împotriva războiului din Vietnam. A fost filmul
care a făcut din Nicholson o vedetă de nivelul unor Paul Newman, Robert Redford
sau Dustin Hoffman, însemnând şi prima nominalizare pentru rol secundar la
premiile Oscar (la care va obţine apoi un număr record de nominalizări), dar
cucerind pentru acest film patru premii ale unor importante cercuri ale
criticii de film.
În anul următor, a obţinut o nouă
nominalizare la Oscar, cu filmul „Cinci piese uşoare“ (Five Easy Pieces) al lui Bob Rafelson, care i-a oferit apoi alte
două roluri importante. În primul caz era un muzician, devenit muncitor pentru
a-şi întoarce spatele unei familii în derivă. În „The King of Marvin Gardens“ (1972) era un prezentator de radio, răvăşit
de moartea tatălui şi regăsirea fratelui său. Iar în „Poştaşul sună întotdeauna de două ori“ (The Postman Always Rings
Twice) din 1980, a jucat un vagabond devenit criminal din dragoste pentru o
femeie atrăgătoare şi sătulă de un soţ bătrân. Aceste trei roluri au în comun rătăcirea
şi refuzul aparent al unor norme. Pe acelaşi registru mizase şi Antonioni
când Nicholson avea să joace unul dintre
rolurile sale cele mai remarcabile – cel al personajului principal din Professione: Reporter din 1975. Înainte,
obţinuse însă premiul de interpretare la Cannes pentru creaţia sa pitorească
din „Ultima misiune“ (The Last Detail),
în rol de marinar, camarad şi macho.
Lui Nicholson îi ajung o scenă, câteva
minute pe ecran, pentru a se impune. La fel ca în Easy Rider, el a acceptat o scurtă apariţie şi în „Ultimul magnat“ (The Last Tycoon) din 1976 al
regizorului Elia Kazan.
„Zâmbeşte prea mult“, spunea despre el
criticul francez de film Jean Domarchi. Chiar aşa, dar bine îndrumat de Kazan şi
apoi de Stanley Kubrick în The Shinin, atât
de deconcertant, poate fi excelent. Savanta progresie a compoziţiei sale este
sesizabilă, actorul redând perfect plauzibil diferitele niveluri ale personajului
său – schizofren, posedat demoniac sau sperietoare, dar păstrându-şi misterul.
În Chinatown al lui Roman Polanski
fusese un detectiv foarte pasiv, dar convingător, ceea ce i-a atras o nouă
nominalizare la Oscar, fiind onorat, printre altele, cu premiile BAFTA, Globul
de Aur. Este un film clasic al genului poliţist, care aduce un omagiu eroilor,
păstrând o urmă de umor şi amărăciune.
Dacă sobrietatea nu este partea forte a lui
Jack Nicholson, el reuşeşte perfect în roluri de nebun. A fost cazul filmului
„Zbor deasupra unui cuib de cuci“ (One
Flew Over the Cuckoo’s Nest) al lui Milos Forman, care ilustrează
dificultatea de a trăi într-o instituţie psihiatrică, interpretarea remarcabilă
a lui Nicholson asigurându-i primul Oscar pentu rol principal, dar şi alte
premii de prestigiu.
Cel de-al doilea Oscar, pentru rol
secundar, l-a obţinut pentru interpretarea unui astronaut pensionar din
„Cuvinte de alint“ (Terms of Endearment).
Un film de succes a fost şi „Onoarea familiei Prizzi“ (Prizzi’s Honor) al veteranului John Huston, în care juca alături
de fiica maestrului, Anjelica Huston, actriţa care i-a fost parteneră de viaţă
vreme de un deceniu şi jumătate. Succes internaţional au însemnat şi filmele
sale „Vrăjitoarele din Eastwick“ (The
Witches of E.), Batman şi „Oameni
de onoare“ (A Few Good Men). Aici,
Nicholson a obţinut o altă nominalizare la Oscar pentru rolul severului colonel
Jessup, comandantul unei baze de elită a
marinei americane în care a fost comisă o crimă. Unul dintre cele mai bune
filme ale anilor ’80 a fost „Iarba răului“ (Ironweed),
în care Nicholson îl interpreta pe Francis, un fost muncitor, care provoacă
accidental moartea bebeluşului său de două săptămâni. Ulterior, moare şi Helen,
mama copilului, lăsându-l pe erou şi mai singur. O melodramă puternică, în care
jocul actorului era sincer şi copleşitor, iar cel al Helenei – Meryl Streep –
sublim. Nişte roluri excentrice a jucat Nicholson ulterior în „Sânge şi vin“ (Blood and Wine), „Atacul marţienilor“ (Mars Attacks!) şi „Mai bine nu se
poate“ (As Good As It Gets), în care
interpreta un scriitor cam nevrotic, rol pentru care a obţinut cel de-al
treilea său Oscar.
Imposibil de amintit toate filmele în care
a jucat Jack Nicholson. Fapt este că el a strălucit în majoritatea creaţiilor
sale, indiferent că erau filme de groază, poliţiste, drame sau comedii. Astfel
că rămâne unul dintre cei mai premiaţi actori americani, bucurându-se, între
altele, în 1999, de Globul de Aur pentru întreaga carieră, iar în 2001 de
Premiul Stanislavsky la Festivalul Filmului de la Moscova „pentru cucerirea înălţimilor în actorie“. Într-adevăr,
o carieră glorioasă.
