Toată
lumea vorbește despre asta. Tabloul zilnic al viitoarei lor cariere e dictat de
o singură alegere. Vârsta pacienților, afecțiunile pe care trebuie să le
trateze, dacă vor face sau nu intervenții chirurgicale, venitul așteptat, în
sfârșit, tăblița de pe ușa care te ajută să le găsești cabinetul, toate atârnă
de aceeași decizie. Șase ani de facultate culminează cu un examen greu și
celebru pentru bețele în roate pe care le pune. Să învețe, nu? Ei au vrut să
fie doctori! Emoții, nopți nedormite, tocit pe brânci, muncă de titan, griji și
întrebări, așteptări și rezultate, felicitări. Ce specializări și-au ales tinerii
rezidenți, cât de pregătiți sunt să îmbrățișeze apelativul de
„domnișoara/domnul doctor“ am aflat duminică, 22 noiembrie. Atunci a avut loc
repartizarea locurilor la rezidențiat, când multe suflete s-au aglutinat în
curtea și în amfiteatrul Spitalului Universitar de Urgență București, pentru a
lua o hotărâre responsabilă și irevocabilă.
1.520
înscriși, 1.239 promovați. Cifrele vorbesc de la sine. Se pică! Concursul are o
tradiție de ceva timp: 200 de întrebări grilă, patru ore alocate pentru
rezolvarea lor. Cel mai mare punctaj a fost 943, iar cel mai mic 565,
reprezentând ca de obicei 60% din nota maximă. Per total, punctaje mai mari
decât în anul precedent. Cei care obțin punctaj de promovare urmează să se
prezinte pentru alegerea locurilor și a posturilor. Cum, nu toată lumea are
serviciul asigurat la finele rezidențiatului? Nu, nu are. Pentru loc semnezi un
contract pe perioadă determinată: 4, 5 sau 6 ani, cât durează perioada de
pregătire, apoi te descurci singur. Postul înseamnă că ai un contract pe o
perioadă nedeterminată la un anumit spital, iar după ce termini rezidențiatul
rămâi să profesezi acolo. Au mai fost cazuri când oamenii, din varii motive,
n-au vrut să păstreze postul și n-au apărut probleme. Atenție însă, spitalul
poate da în judecată. Pe de altă parte, multe posturi rămân restante, fiindcă
majoritatea visează la București. Asta încurajează rezidenți de an mare: „Nu
știm dacă avem șanse, dar mai bine decât să nu venim...“.
Ajung
la spital când ceasul indică 12,30. Câte frunze de toamnă, atâția oameni!
Imaginea îmi dă un fior pe șira spinării. Ca să vă faceți o idee: „Domnișoară,
jumătate din ei sunt cu părinți, frați, purcel, cățel. Să ce, domne? Să-i țină
de mână când își aleg?“ Două-trei blițuri îmi ajung să surprind imaginile, apoi
încerc să îmi fac loc printre lume. E un întreg univers de microgesturi în jur,
doar-doar să fii atent la ele! Zâmbetele sunt bivalente, configurația
sprâncenelor dă în vileag îngrijorarea și ici-colo se strecoară un oftat, semn
că uneori așteptarea copleșește. Văd pupile dilatate, agitație ce indică
frâmântări. Unii exteriorizează tot: „Uf, am luat cardio, gata!“, „Ce-ai făcut?
Ți-ai luat gastro?“, colegul bate palma în semn de confirmare. Doi metri mai
încolo: „Mie mi-a garantat cineva că dacă iau loc sau post oriunde în România,
mă duce la Floreasca“. Oare despre ce vorbește? Nu apuc să aflu, pentru că îmi
atrage atenția poanta unui rezident care tocmai a ieșit din spital: „Aș fi vrut
Boli infecțioase, dar la cât Clostridium au ăștia pe secție, am zis pa
și la revedere“.
Trei
luni am văzut soarele doar pe internet
Holul
care păzește amfiteatrul e supraaglomerat. Un difuzor anunță ordinea
descrescătoare a punctajului pentru cei care nu au mai avut loc în sală.
Oriunde arunci ochii vezi foi albe pline de însemnări și tăieturi, ca într-un
joc X și 0 cu realitatea. Aici am dat de Hamza, un tânăr din Israel, care a
ales să studieze la noi grație „excelenței din sistemul medical românesc“. Deși
s-a pregătit puțin, „sigur prind ortopedie, mai sunt 18 locuri“. A aflat că
poate susține rezidențiatul doar după ce s-a căsătorit și a obținut cetățenie
europeană.
Amfiteatrul
spitalului e plin până la refuz, singura organizare e într-o parte a încăperii
în care se formează o coloană. Sunt cei care urmează să primească adeverința.
„Poziția 247, Dinu Claudia. Domnișoara dr. Dinu Claudia alegee…
obstetrică-ginecologie“. Procedeul e simplu: le este strigat numele, iar
când ajung în fața comisiei spun clar și răspicat pentru ce optează. Durează
puțin, lumea vine pregătită, nimeni nu-și permite să aleagă după ureche.
La
pauză un videoproiector afișează un tabel cu locurile rămase și de abia atunci
încep discuțiile mai aprinse. „Trei luni am văzut soarele doar pe internet“,
spune un tânăr care animă atmosfera. Ies din spital făcându-mi loc printre
grupurile de rezidenți, și îmi atrage atenția titlul serios al unui articol
citit cu sete de unul dintre ei: „Gestionarea riscurilor de securitate legate
de datele personale și istoricul medical al pacientului“. Cineva își ia în
serios viitoarea meserie.
Singura
care mi-a plăcut
Bogdan
Obrișcă a fost în vârful listei. Cu un rezultat de 943 puncte a putut să aleagă
orice. Nu se poate vorbi de orientare de moment în cazul său. Puțini se
așteptau la Nefrologie, crezând că va opta pentru ceva mai popular. „E singura
care mi-a plăcut în adevăratul sens al cuvântului. Poate sună ciudat, dar eu
vreau să practic medicina aia de spital. Cred că am posibilități mai mari de
dezvoltare aici, spre o patologie interesantă și sper că este un sector mai
deficitar comparativ cu restul.“ Nu ia în calcul plecarea. România are
avantajele ei, chiar dacă trebuie să muncești și mai mult aici ca să reușești.
Examenul a fost într-adevăr o provocare la intuiție: „Te-ai prins la ce s-a
referit o frază? Bravo! altfel aveai toate șansele să o greșești“. Dar
rezultatul său nu reflectă eforturi depuse pe ultima sută de metri. A contat
seriozitatea din timpul facultății. Un volum așa mare de informații nu putea fi
gestionat de novo.
Cele
mai vânate
Toată
bucuria din lume s-a pitit în zâmbetul ei. Cu 867 de puncte, Mihaela Loghin se
numără printre cei care au ales cu sufletul, dar și cu mintea. Învățatul
constant și ambiția au propulsat-o printre primii. A ales cardiologie: loc și
post. Îi bate de mult inima pentru specializarea asta. „Am vrut să fie patologie
cu o parte clinică amplă, dar și să am posibilitatea de a face intervențional
ecografii și alte manevre (n.a.: aici continuă să-mi povestească cât de mult a
evoluat imagistica în domeniul cardiologiei). Există și posibilitatea de a face
ritmologie sau de a implanta stenturi. E bine că ai din toate: patologie
variată, pacienți de toate vârstele, satisfacția că unii se vindecă, îi poți
urmări și pe termen lung.“ Rezidențiatul va dura cinci ani, perioadă care nu o
sperie. După mine, e ca și când ai lua facultatea încă o dată de la capăt. Oare
câți suntem dispuși să facem asta? Profesionalismul nu vine singur, ci cu o
pregătire îndelungată, iar ea e conștientă.
Că
Mihaela e în culmea fericirii nu e greu de înțeles. Cardiologia, dermatologia
și endocrinologia au fost cele mai vânate specialități, urmate de oftalmologie
și neurologie. Au dispărut imediat. Nu e un secret: se numără printre cele mai
„ușoare“, dacă ne putem imagina ierarhia asta, și sunt destul de bine plătite.
La medicină, majoritare sunt fetele și pentru multe dintre ele, tentația unei
specialități foarte solicitante, ca medicina de urgență, cedează în fața
tabloului de familie, în care mama rămâne în prim-plan. Lucrurile s-au
schimbat, dar nu îndeajuns de tare încât să nu se mai remarce tendința asta. În
plus, gărzile multe îi sperie pe cei căsătoriți sau care au deja copii. Foarte
mulți nu optează din prima pentru chirurgie din cauza stresului. Riscul de
malpraxis e luat în calcul, iar „salariul nu e pe măsură“. Chirurgia plastică
și cardiovasculară au fost ceva mai căutate decât cea generală. Nici la ATI nu
se încumetă oricine. „Fuge ca de dracul“, îmi mărturisește un părinte despre
fiul său, proaspăt rezident.
Aveai
de memorat niște scheme
Pentru
cunoscuți e Berariu Andreea, pentru copiii de la „Marie Curie“ din Capitală va
fi domnișoara doctor pediatru. Îmi spune că s-a pregătit „suficient“ (a luat
908 puncte!) și e mulțumită. Pe chip însă i se mai citește un of. E vizibil
dezamăgită de carte. „Am trăit un șoc. Practic aveai de memorat niște scheme,
niște enumerări. E foarte diferită de ce facem noi în facultate.“ Ca ea gândesc
și alți colegi. Gândirea mecanică e mult prea promovată în fața logicii. Sper
că lucrurile vor lua altă turnură
anul viitor, odată cu noua bibliografie
propusă. Andreea s-a îndrăgostit de pediatrie când era anul trei și a
început să facă practică la un astfel de spital. Sunt destui ca ea, care pun
vocația înaintea pragmatismului. Boli infecțioase, medicina legală, anatomia
patologică au sporuri de aproape 100%, deci salariul e cumva dublu. Dar lumea
nu se înghesuie neapărat aici, cei mai mulți aleg nu după bani, ci gândindu-se
la ce vor și ce sunt mai bine pregătiți să facă.
„Aveți
cel mai doctor orelist din casă!“
Afară,
chipuri însemnate de timp verifică ceasurile la minut. Sunt părinții pe care îi
mai încălzește câte o cafea luată de la tonomat și gândul că, în câteva minute,
fiul sau fiica o să apară cu adeverința de practică. „Of, mai are un pic și ia
și Ioana. Stăm de la 9, suntem obosiți și nu știam că se intră așa de greu.“
Ioana are de gând să ceară radiologie. Față de colegii săi vede mai multe
detalii pe radiografii. Asta a atras-o. La doi pași de părinții Ioanei, o
tânără dă telefoane „Mamă, aveți cel mai doctor orelist din casă!“ Aflu că a
avut și alte variante, printre care chirurgie, dar le-a exclus cu timpul. „Doi
ani am făcut practică într-o sală de operație și am muncit mult. Toți aveau
impresia că o să mi se facă rău, că o să leșin. Un coleg, pentru simplul fapt
că era băiat, opera cot la cot.“
Dincolo
de statistici și informații concrete, orele petrecute printre ei m-au învățat
cum te schimbă și cât de mult un examen atât de important te expune. Și-au
gestionat greu emoțiile, dar le-au transmis cu ușurință. Bucurie, amar,
asumare, încredere, curaj. Niciodată n-am simțit mai tare dorința omului de „a
sfinți locul“. Sunt frumoși, inteligenți și fiecare își dorește să ajungă cel
mai bun în domeniul său. Cei care au obținut specialitatea râvnită sunt
nerăbdători. Cei care au apelat la planul B sau C promit să se dedice în
aceeași măsură. Poate vor mai încerca și la anul, dar până atunci nu uită că
esența medicinii e aceeași în toate ramurile ei. Oricât de mare au avut
punctajul – sau norocul, să fii rezident în România de astăzi nu e simplu. Îți
trebuie nervi tari. Și un sistem care ar trebui să înceapă să te susțină cu
adevărat, nu doar să trâmbițeze că are nevoie de tine.
