…de tumultul vieţii
cotidiene, prezentul îşi dă întâlnire cu trecutul, purtându-ne într-o altă
lume. Un pas la dreapta sau unul la stânga, din cele două magistrale bucureştene
ce delimitează zona, şi ne trezim brusc într-un labirint de străduţe, vegheate
de clădiri venerabile, în care viaţa îşi are propriul ritm şi un parfum aparte.
Peste marea scenă a Centrului Vechi, cortina nu cade niciodată, pentru că
spectacolul se joacă nonstop, de la primele ore ale dimineţii până târziu în
noapte. Deşi în unele locuri decorul este neschimbat de zeci sau poate chiar
sute de ani, iar în altele doar puţin împrospătat, actorii sunt cei care dau
viaţă originalului şi variatului spectacol. O scurtă plimbare prin zona recent
renovată te încântă cu mici şi cochete localuri, întocmai ca în marile oraşe cu
tradiţii străvechi. Aici ai şansa să-i întâlneşti pe actorii-trecători, o lume
boemă şi pestriţă, aflată în căutarea unei clipe efemere de relaxare sau, de ce
nu, de visare. La doar o azvârlitură de băţ, pe o străduţă învecinată, decorul
se schimbă brusc, clădirile neînfrumuseţate încă îşi etalează cu mândrie
vârsta, ca nişte bătrâne doamne, ţintuindu-i între zidurile lor pe
actorii-permanenţi, pentru care acest loc înseamnă acasă. Din jocul şi întrepătrunderea
continue, fotografului-spectator, plecat la vânătoare de imagini, ca într-un
safari autohton, i se oferă şansa unor tablouri inedite şi autentice de viaţă.
Este practic un fel de mic paradis al pasionaţilor de fotografie, pe care îi găseşti
bântuind în lung şi-n lat zona, aproape fără întrerupere, în neobosita lor căutare
a imaginii perfecte, care să-i reprezinte.
Uite! Acolo, de
exemplu, în colţul din dreapta, se apropie un biciclist grăbit. El îi va oferi
o clipă de divertisment micuţului obişnuit să contemple
necontenitul spectacol
al străzii, din fotoliul aşezat în faţa casei, ca într-o adevărată sală de
teatru, visând probabil la clipa când, din simplu spectator, va deveni la
rându-i actor, iar scena pe care va evolua va fi cu siguranţă alta, departe,
cât mai departe de aici.
O… dar ce-mi văd
ochii un pic mai încolo, o prezenţă pe care memoria clipei nu trebuie să o
rateze în niciun caz. Madame la Sacoche – pornită la vânătoare de chilipiruri,
deşi meteorică, apariţia sa insolită şi viu colorată nu poate trece neobservată,
ea merita imortalizată de asemenea. Ţac… şi-i gata, uite-o aici, dând un strop
de culoare şi amuzament chiar şi articolului meu.
La doar un pas distanţă
ca spaţiu, dar la câteva secole ca nivel de civilizaţie, pe o străduţă lăturalnică,
iată-l şi pe… Domnul Sacoşă, plecat, de asemenea, la târguieli, însă cum fiecăruia
după buget, nu-i aşa, el nu-şi permite decât pubela din colţ, devenită un fel
de supermarket local pentru aprovizionarea oropsiţilor sorţii.
În fine, iată-ne şi
în buricul… Centrului Istoric, marcat – cum altfel – printr-o relicvă
arheologică. Aflat chiar în principala intersecţie a Lipscanilor, el reprezintă
un punct de maxim interes pentru mai toţi vizitatorii, care aruncă priviri
curioase în dreptunghiul de sticlă şi oţel. În funcţie de momentul zilei, ei
întrevăd aici fie o umbră a trecutului, fie propria umbră reflectată ca într-o
oglindă. În schimb, omniprezenţii fotografi, veşnic în standby, văd o multitudine de cadre reuşite, bună parte comice
chiar.
În
cele din urmă, îl întâlnim şi pe comediantul-ghicitor, dornic să ne prezică
viitorul după nişte legi doar de ai săi fideli însoţitori ştiute, dar bine păstrate
în minusculele şi celebrele bilete de papagal. Tot el ne aminteşte că a fost
odată ca niciodată, când România era invitată la masa mai marilor Europei în
calitate de egal şi nu de vasal, lucru consfinţit de faptul că în acea perioadă
Bucureştiul era recunoscut ca fratele cel mic al Oraşului-Lumină şi în niciun
caz ca ruda sa săracă.
Periplul
prin Centrul Vechi ar fi incomplet fără un scurt popas la Fotocabinetul maestrului Eugen Ciocan. Cu intrarea dintr-o mică străduţă
ce se desprinde din străvechiul Lipscani, odată ce i-ai trecut pragul, laşi
prezentul la uşă, pentru o ultimă incursiune în trecut. Chiar de la intrare,
din 
portretele ce decorează pereţii, îţi zâmbesc personaje şi personalităţi de
azi, înveşmântate în costume de ieri, anunţându-te discret că aici te vei
întâlni cu altceva. Odată ce ai intrat în studio, încăperi ce doar ţi le
imaginai, citind romane clasice, îţi bucură privirea. După cum aţi intuit,
probabil, este vorba despre un studio foto, unul altfel, unic şi plin de inedit
în peisajul bucureştean, vizitat de numeroşi curioşi, dornici să afle cum ar fi
arătat, dacă ar fi trăit în vremuri demult apuse. Pentru noi, medicii pasionaţi
de fotografie, ce alcătuim grupul Arfomed, acest loc reprezintă însă şi
altceva. Este locul în care ne întâlnim din când în când pentru a viziona,
discuta şi a ne amuza uneori pe marginea fotografiilor pe care reuşim să le
adunăm de la o întrunire la alta. Totul, sub ochiul critic dar binevoitor al
gazdei, mentorului nostru de fotografie, dl Eugen Ciocan, căruia îi suntem
profund îndatoraţi.
Ei, dar cum orice
început are şi un sfârşit, iată-ne ajunşi, în cele din urmă, şi în punctul
terminus al călătoriei noastră – Gara Lipscani, locul de unde vom lua trenul
imaginar înapoi în… prezent.
