„Presupun
că 15 din cei 40 de inşi de aici sunt lobbyişti“, face rapid socoteala
Matthieu, aruncându-şi privirea prin cafeneaua aglomerată de lângă Parlamentul
European. Şi explică: „Unul din trei oameni la Bruxelles lucrează pentru
interese private“. Matthieu Lietaert este unul din regizorii filmului „Afaceri
la Bruxelles“, un docu-thriller despre influenţa marilor companii asupra unor
decizii istorice negociate în capitala Europei, precum piaţa comună sau moneda
unică. După 90 de minute, cât durează, începi să vezi lobbyişti peste tot – şi
din câte se pare, nu te înşeli. Pe când studia ştiinţe politice şi îşi asculta
profesorii spunând că Europa este condusă ba de Germania şi Franţa, ba de
Comisia Europeană, el şi-a pus o întrebare: multinaţionalele despre care citim
zi de zi în presă nu au şi ele putere politică? După ce a lucrat câţiva ani la
teza de doctorat despre lobbyul de la Bruxelles, s-a hotărât să facă din ea
documentarul cu care a obţinut ceea ce-şi dorea de fapt: să transmită un mesaj şi
să stârnească o dezbatere. Lobbyul, spune el, înseamnă influenţarea unei
decizii care afectează pe toată lumea în interesul unui segment restrâns al
societăţii – este normal, legitim şi există dintotdeauna. Însă nu toţi lobbyiştii sunt egali; unii au
resurse cu mult mai mari decât ceilalţi, ceea ce înseamnă că unele interese se
fac mai bine auzite decât altele – iar asta, crede Matthieu, este o problemă. Cealaltă este lipsa de
transparenţă a grupurilor, banilor şi activităţilor care influenţează legislaţia
europeană. „Aşa cum există paradisuri
fiscale, ei bine, Bruxelles este un paradis al lobbyului: vii, faci ce vrei
şi nu trebuie să te înregistrezi. Şi vorbim despre cea mai mare piaţă din lume,
care importă şi exportă mai mult decât SUA“.
Lungul drum al unei legi europene
Comisia Europeană iniţiază o lege la cererea Consiliului,
Parlamentului European, statelor membre sau a altor părţi interesate.
Propunerea este alocată unităţii relevante din directoratul general responsabil
(DG Sanco, în cazul sănătăţii), care redactează prima formă. Aceasta face
pentru şase săptămâni obiectul consultării părţilor implicate – cei care vor fi
afectaţi de legea propusă. Urmează consultarea interservicii, în care este
supusă aprobării celorlalte directorate generale. Propunerea mai este analizată
şi aprobată de şefii de cabinet ai comisarilor europeni, înainte de a fi
adoptată de colegiul comisarilor. Această formă este apoi trimisă Consiliului şi
Parlamentului. În Consiliu, propunerea este discutată de experţi din fiecare
stat membru – în cazul în care aceştia nu ajung la un acord, discuţiile se
poartă la nivelul reprezentanţilor permanenţi ai statelor membre la Bruxelles
sau la reuniunea miniştrilor de resort. În acelaşi timp, în prima lectură a PE,
propunerea este repartizată comisiei de specialitate (ENVI, pentru sănătate),
care alege un raportor. Rapoartele acestuia sunt studiate în mai multe rânduri,
iar membrii comisiei responsabile, dar şi ai altor comisii interesate de dosar,
pot depune amendamente, care sunt adoptate cu majoritate simplă. Varianta
amendată este apoi pusă pe agenda plenului PE, în care orice alte amendamente
trebuie propuse fie de un grup politic, fie de cel puţin 37 de
europarlamentari, pentru a fi supuse votului. Consiliul poate apoi să accepte
sau să respingă amendamentele din forma trecută prin PE; dacă le respinge, va
adopta o poziţie comună, în general prin majoritate calificată (majoritatea
statelor membre şi 62% din populaţia UE). Poziţia comună este trimisă pentru a doua
lectură în PE, care mai poate adopta amendamente doar în anumite condiţii. Dacă
Parlamentul şi Consiliul nu ajung la o înţelegere, este convocat un comitet de
conciliere, alcătuit dintr-un număr egal de membri ai celor două instituţii,
iar textul comun este aprobat prin majoritatea simplă în PE şi calificată în
Consiliu.
Trageri de timp
Această piaţă, motivul de a fi al Uniunii,
este ţinta reprezentanţilor la Bruxelles ai industriilor europene – inclusiv
cele care produc sau distribuie tutun, alcool, alimente sau medicamente,
influenţând sănătatea celor 500 de milioane de cetăţeni europeni. Una din cele
mai aprige bătălii legislative de la Bruxelles din ultimii ani este cea pentru
revizuirea Directivei privind Produsele din Tutun (TPD). Forma votată de
Parlamentul European în octombrie prevede măsuri îmbunătăţite de protejare a sănătăţii
publice: creşterea proporţiei avertizărilor de sănătate de la 30–40% la 65% din
suprafaţa ambalajului şi posibilitatea ca statele membre să impună ambalaje
generice, interzicerea pachetelor cu mai puţin de 20 de ţigări şi a aditivilor
sau aromelor care fac produsele de tutun mai atractive. ONG-urile europene de sănătate
publică au catalogat însă rezultatul ca o „victorie parţială“ – în forma iniţială,
avertizările de sănătate ocupau 75% din pachet, iar ţigările slim, preferate de femei şi tineri, ar
fi fost şi ele interzise. Directiva a fost „îmblânzită“ prin zeci de
amendamente, multe din ele depuse după întârzierea cu o lună a votului în plen,
care a fost pusă pe seama influenţei economice şi politice a companiilor de
tutun asupra europarlamentarilor.
Obstrucţionarea adoptării unor măsuri
eficiente de control al tutunului este de altfel una din tacticile identificate
şi de OMS Europa. Aceasta dă ca exemplu chiar consultarea online cu părţile
interesate pe care Comisia Europeană a lansat-o în 2010, la începutul
revizuirii TPD; industria tutunului a mobilizat atunci asociaţii europene de
comercianţi şi consumatori, oferindu-le şi comentarii de-a gata, astfel că, dacă
alte consultări strâng de regulă până la 500 de răspunsuri, aceasta a adunat
80.000, îngreunând semnificativ sarcina CE. Scandalul din jurul lui John Dalli,
comisarul european pentru sănătate obligat anul trecut să demisioneze din cauza
unor presupuse (şi până azi nedovedite) legături cu un producător suedez de
tutun, este considerat un alt mijloc de întârziere a adoptării noii TPD. Dacă
nu va fi aprobată până la finalul actualei legislaturi europene, în aprilie
2014, este posibil ca noua formă a directivei să nu mai fie discutată câţiva
ani – scenariul ideal pentru industrie.
Scandal la nivel înalt
La 16 octombrie 2012, maltezul John Dalli, comisarul european
pentru sănătate, şi-a dat demisia la cererea preşedintelui Comisiei, José
Manuel Barroso, cu doar câteva zile înaintea programatei lansări a Directivei
privind produsele de tutun. O zi mai devreme, biroul de luptă antifraudă al UE
(OLAF) îi prezentase lui Barroso concluziile unei investigaţii de cinci luni
asupra rolului lui Dalli în solicitarea unei mite în schimbul ridicării
interdicţiei europene asupra snus (un
produs din tutun pentru mestecat, care poate fi comercializat doar în Suedia).
Raportul arăta că nicio tranzacţie nu a avut loc în acest sens, că nu au fost găsite
dovezi de participare directă a lui Dalli în această afacere, dar că Dalli era
la curent cu ea. Evenimentele îl au în centru pe Silvio Zammit, un antreprenor
maltez, care ar fi intenţionat să se folosească de relaţia cu Dalli pentru a
ridica interdicţia pe snus, în
schimbul a 60 de milioane de euro din partea producătorului Swedish Match.
Raporul OLAF menţionează câteva întâlniri nedeclarate de Dalli cu lobbyişti ai
industriei snus, posibil încălcând
prevederile Convenţiei-cadru OMS pentru controlul tutunului; comentatorii
observă însă că astfel de întâlniri neoficiale au fost dezvăluite chiar şi la
nivelul cabinetului lui Barroso, fără ca acestea să ducă la demisii. Dalli a
recunoscut două astfel de întâlniri, afirmând că la a doua dintre ele,
interlocutoarea – Gayle Kymberley, o avocată malteză – nu s-a prezentat ca
fiind lobbyist al companiei suedeze. (Nedeclararea intereselor pe care le
reprezintă este una din tacticile neetice folosite de lobbyişti la întâlnirile
cu oficialii europeni.) Un detaliu care destabilizează cazul OLAF este că o altă
întâlnire pe care Kymberley pretindea că o avusese cu Dalli, în care la un
moment dat comisarul a părăsit camera iar Zammit a solicitat mita, nu a avut de
fapt loc. Kymberley şi-a minţit chiar şi angajatorii, recunoscând mai târziu
acest lucru. Ciudat însă, OLAF a cerut apoi producătorului de snus să susţină în continuare public
această minciună. La o altă întâlnire, de data aceasta între Zammit şi un
reprezentant al Swedish Match, afaceristul maltez a cerut în numele lui Dalli
suma de 60 de milioane. În final, compania ar fi refuzat oferta şi a depus o
plângere la secretarul general al CE. Directorul general al OLAF, Giovanni
Kessler, afirmă însă că există „mai multe dovezi conjuncturale neechivoce“ că
Dalli ştia de activităţile conaţionalului său.
„Cazul comisarului este incredibil. Se pare că industria l-a ucis
politic, pentru că nu există dovezi că el a greşit cu ceva, dimpotrivă, poziţia
lui era antitutun. Când a apărut scandalul, propunerea de directivă era trimisă
spre consultări într-o formă care era în dezavantajul industriei snus. Deci nu-l putem acuza, fiindcă
dovezile arată că indiferent de lobbyul din jurul său, comisarul a avut o poziţie
finală împotriva industriei snus“,
comentează scandalul Antonyia Parvanova. Fostul comisar a negat în mod repetat
toate acuzaţiile, încercând acum să-şi refacă reputaţia în justiţie.
Joburi sau vieţi
„Lobbyul tutunului este cel mai cinic, cel
mai masiv şi creează cea mai mare presiune“, îmi spune în biroul său de la
Strasbourg dr. Antonyia Parvanova, europarlamentar bulgar, vicepreşedinte al
grupului liberal din PE şi o prezenţă obişnuită la forumurile europene de sănătate
publică. Industria se opune reglementărilor mai stricte ale TPD cu argumente
economice – reducerea consumului ar creşte şomajul şi scădea încasările din
taxe – dar nu numai: fabricanţii de ţigări electronice sau tutun pentru
mestecat snus încearcă să convingă cu
dovezi empirice că produsele lor sunt mai puţin dăunătoare decât ţigaretele obişnuite.
Adeptă a politicilor bazate pe dovezi, dr. Parvanova critică nepăsarea
colegilor săi faţă de problema tutunului: „2.000
de oameni mor în fiecare zi în UE din cauza fumatului. Închipuiţi-vă orice
alt eveniment care ar omorî atâţia oameni într-o singură zi – chiar şi inundaţiile provoacă mai puţine
decese, dar atunci căutăm soluţii ferme şi imediate; dacă mor şase oameni
convocăm o sesiune specială. Dar nu acordăm atenţie faptului că 2.000 de oameni
îşi pierd zilnic viaţa – şi nu accidental“. Ea admite că legi mai stricte vor
duce la pierderea de locuri de muncă, dar subliniază conflictul ireconciliabil
în acest caz între interesul public şi cel privat, atâta vreme cât de fapt
societatea are numai de pierdut, iar industria – numai beneficii. „Nu putem
recomanda ca lumea să consume mai mult zahăr şi mai multă sare, să bea mai mult
alcool şi să fumeze mai mult pentru că este criză şi aşa este bine pentru
economie şi locurile de muncă“, avertizează europarlamentarul.
Război pe trei fronturi
Însă majoritatea legilor europene sunt
rezultatul trialogului dintre Comisie, Parlament şi Consiliu, aşa că
europarlamentarii nu sunt singura ţintă a lobbyiştilor. Nu sunt nici prima,
spune Matthieu Lietaert, din moment ce monopolul asupra propunerii legislative
îl are CE: „Dacă eşti un bun lobbyist, mergi în faza primei redactări a
propunerii la unitatea responsabilă din Comisie şi spui: «Ştiţi, cutare lucru
ne lipseşte în Europa, de asta ar trebui să vă ocupaţi». Dacă reuşeşti, Comisia lucrează pentru tine“. După redactarea
propunerii de către CE, Parlamentul doar pune virgulele, crede el. Leonardo
Palumbo, de la Alianţa Europeană de Sănătate Publică (EPHA), un ONG din
Bruxelles, vede însă lucrurile mai echilibrat. Deşi prima regulă a lobbyului
este să influenţezi cât mai devreme o politică, PE a fost vizat mai mult în
ultimii cinci ani decât în trecut, odată cu creşterea rolului său în luarea
deciziilor. Poate şi pentru că este mai uşor să-ţi găseşti aliaţi printre cei
766 de europarlamentari şi 70 de membri ai comisiei de specialitate, decât în
rândul staffului CE, care nu organizează întâlniri publice.
Documente interne ale Philip Morris
International (PMI), datând din perioada 2011–2012 şi ajunse în presă în această
toamnă, confirmă lupta dusă de industria tutunului în toate etapele procesului
legislativ. La nivelul Comisiei, strategia a fost de a obţine avize tehnice
negative pentru propunerea de TPD din partea altor directorate în perioada de
consultare interservicii şi opinii politice defavorabile ale altor comisari
înaintea votului în colegiul comisarilor. În Parlament, Philip Morris International şi interpuşii săi au avut între una şi cinci întâlniri cu cel puţin 233 de deputaţi,
accentul căzând pe comisiile pentru sănătate publică şi piaţă internă. În
Consiliu, compania a căutat sprijin pentru blocarea unor măsuri considerate
extreme, precum interzicerea mentolului din produsele de tutun. În forma votată
de PE, mentolul a fost interzis, însă cu o derogare de opt ani.
„Bruxellesul
să-şi vadă de treabă!“
În luna august, compania Philip Morris a lansat un site pe care
încuraja fumătorii români, cehi şi lituanieni să se opună interzicerii ţigărilor
mentolate şi celor de timp slim. În
acest scop, ei erau îndrumaţi să trimită europarlamentarilor din cele trei ţări
o scrisoare preredactată, pe care nu trebuiau decât să-şi completeze numele şi
adresa de mail. Iată câteva fraze ale scrisorii: „Sunt un fumător adult şi mă
opun propunerii de interzicere a ţigaretelor mentolate şi a celor de tip slim,
prevăzută în proiectul de Directivă Privind produsele de Tutun. (…) Această
propunere de interzicere nu este corectă. O interzicere completă va genera
dificultăţi pentru sute de mii de români, ca mine, şi ne va priva de dreptul
nostru de a cumpăra şi a consuma produsele preferate (…). În plus, nu există
dovezi concludente care să arate că interzicerea completă (..) ar reduce
incidenţa fumatului în rândul adulţilor sau tinerilor. Interzicerea produselor
nu dă rezultate. (…) Dacă Uniunea Europeană ar interzice aceste produse, acest
fapt va conduce la o creştere a pieţei negre a produselor din tutun.
Bruxellesul se confruntă cu probleme mult mai mari şi ar trebui să se
concentreze pe relansarea economiei europene şi pe crearea locurilor de muncă.“
În sesiunea plenară din octombrie, PE a respins propunerea Comisiei Europene de
interzicere a ţigărilor slim şi a
aprobat-o pe cea împotriva ţigărilor mentolate.
Eticheta
de un miliard
Pe lista lui Leonardo, următoarea lege
puternic influenţată de lobbyul corporaţiilor este Regulamentul pentru
informarea referitoare la produsele alimentare, adoptat în noiembrie 2011.
Acesta a avut ca scop, printre altele, să ajute cetăţenii să facă alegeri
alimentare sănătoase, pentru a combate obezitatea şi bolile cronice, în creştere
în UE. Prin adoptarea sa a devenit obligatorie menţionarea unor informaţii
nutriţionale – energie, grăsimi, zaharuri, sare etc. – pe ambalajul alimentelor
prelucrate şi a datelor privind alergenii, toate tipărite cu fonturi de
dimensiuni lizibile. După votul în Parlament, comisarul pentru sănătate şi-a
exprimat însă regretul că informaţiile nutriţionale nu vor fi plasate pe partea
din faţă a ambalajului în mod obligatoriu, ci doar dacă vor dori producătorii;
în plus, băuturile alcoolice, bogate în calorii şi carbohidraţi, au fost
scutite de indicarea obligatorie a ingredientelor şi informaţiilor nutriţionale.
Însă procesul de
adoptare a regulamentului este cunoscut în special pentru disputa din jurul
„etichetelor-semafor“. Acestea indică, prin culori, conţinutul redus (verde),
mediu (galben) sau crescut (roşu) în sare, zahăr şi grăsimi al produsului, făcând
mai uşoară interpretarea informaţiilor de pe ambalaj, susţin reprezentanţi ai
societăţii civile şi oameni de ştiinţă independenţi. Un raport al Corporate Europe Observatory (CEO), un
ONG care cercetează activitatea lobbyului corporatist la nivelul UE, descria în
2010 tacticile industriei alimentare şi a băuturilor în legătură cu acest
dosar. Reprezentanţii acesteia au avansat propria soluţie, voluntară, de
etichetare – cine ar fi de acord să-şi
inscripţioneze produsul cu semnale de alarmă? Varianta – monocoloră, cu gramaje şi procente din doza
zilnică recomandată şi raportată la noţiunea neclară de porţie – a fost susţinută
de studiile unui think tank finanţat
de industria alimentară; în schimb, cercetările independente arată că scala de
culori este de cinci ori mai eficientă în susţinerea alegerii sănătoase.
În urma consultărilor cu grupurile de experţi,
dominate de reprezentanţii companiilor, Comisia a înaintat o propunere în care
„etichetele-semafor“ nu erau menţionate. Lupta s-a mutat apoi în Parlament,
unde câţiva eurodeputaţi şi asistenţi ai acestora descriu disproporţia dintre
lobbyul cele două tabere: la fiecare
email din partea societăţii civile veneau alte o sută dinspre industrie, iar un
lobbyist al ONG-urilor era concurat de 10 lobbyişti ai corporaţiilor.
Efectul unei asemenea presiuni, mărturisea raportorul grupului ecologist din
Parlament, este că îţi schimbă priorităţile: „vrei să rezolvi problemele
industriei, nu pe cele ale consumatorului, deşi legea se referă la informaţiile
alimentare pentru consumatori“. Între timp, companiile au început să implementeze
varianta preferată de etichetare în toată Europa, mişcare văzută ca o strategie
de a-şi demonstra angajamentul şi de a influenţa dezbaterea. Confederaţia europeană
a industriilor alimentară şi a băuturilor (CIAA) a organizat chiar un stand de
promovare a DZR în Parlament, unde aleşii puteau participa la o tombolă cu
produse astfel etichetate. Raportul afirmă că CIAA a cheltuit pentru promovarea
propriei etichetări, inclusiv prin campanii naţionale, un miliard de euro.
Cât te
costă să faci lobby
Suma este atât de mare, încât a fost luată
ca o acuzaţie la adresa industriei. Purtătorul de cuvânt al confederaţiei a
dezminţit-o, precizând că de fapt corespunde costurilor implementării pe mai
mulţi ani a noii etichetări voluntare. Dar dacă această măsură a fost introdusă
şi promovată pentru evitarea alteia mai stricte, eticheta de lobby se potriveşte.
CEO „zgândăre“ periodic tema inegalităţii
între mijloacele corporaţiilor şi cele ale societăţii civile, publicând
cheltuielile cu lobbyul la Bruxelles pe diverse domenii. În timpul revizuirii
Politicii Agricole Comune, 151 de organizaţii reprezentând interesele
companiilor cu afaceri în agricultură (categorie foarte largă, care cuprinde
producători de pesticide şi companii farmaceutice, producători de utilaje, băuturi,
carne, fructe şi legume etc.) cheltuiseră aproape 50 de milioane de euro
într-un an. Cele 40 de organizaţii ale fermelor familiale, consumatorilor şi
cele de mediu avuseseră la dispoziţie doar 12 milioane de euro. Leonardo
Palumbo îmi explică pe scurt ce reforme a încercat – şi n-a reuşit – EPHA să
introducă: sprijinirea producţiei, distribuţiei şi consumului de fructe şi
legume proaspete, în condiţiile în care Politica Agricolă subvenţionează mai
ales producţia de carne. Iar industria farmaceutică (direct, prin asociaţii sau
agenţii de consultanţă) a plătit 40 de milioane de euro pe an pentru influenţarea
procesului decizional european, faţă de 3,4 milioane, cât şi-au permis
reprezentanţii societăţii civile activi în domeniul medicamentelor la nivelul
UE. CEO leagă lobbyul farmaceutic de politicile de proprietate intelectuală care duc la întârzierea intrării pe piaţa
europeană a medicamentelor generice şi de achiziţia în masă a vaccinurilor în
timpul pandemiei de H1N1. Însă rapoartele ONG-ului s-ar putea să surprindă doar
vârful aisbergului: registrul de lobby al UE, din care provin datele, nu este
obligatoriu, din el lipsind firme de avocatură, companii, agenţii de consultanţă,
lobbyişti şi cheltuieli.
La ce
folosesc banii
„Ai încercat vreodată să organizezi un
eveniment la Bruxelles?“, mă întreabă retoric Leonardo. „Îţi ia foarte mult
timp, cateringul costă foarte mult, trebuie să convingi jurnaliştii să vină, să
programezi interviuri.“ Când vrei să influenţezi o decizie, mai mulţi bani
înseamnă mai mulţi lobbyişti şi o campanie de PR mai elaborată – conferinţe de presă, dezbateri publice,
diseminarea poziţiei tale către oamenii relevanţi din Comisie, Parlament şi
Consiliu, întâlniri unu la unu cu factori de decizie din toate instituţiile.
„Ar fi grozav să avem şi noi la fel de mulţi bani ca industria“, recunoaşte
Leonardo, „ar însemna mai mulţi oameni“. Resursele limitate înseamnă că
ONG-urile nu-şi permit să angajeze agenţii de comunicare sau de consultanţă, aşa
că uneori nici nu ajung să facă lobby pe un anumit subiect. „Membrii unei
comisii a Parlamentului mi-au spus că nu i-a contactat niciun ONG. Şi le-am
spus: «Am vrea să vă contactăm, dar avem atât de puţin timp şi atâtea de făcut!»“.
Din acelaşi motiv, ONG-urile au mai puţini reprezentanţi decât industria şi în
grupurile de experţi ale Comisiei Europene, care ajută la designul tehnic al
legislaţiei – chiar de la început, directivele şi regulamentele Uniunii poartă
în primul rând amprenta corporaţiilor.
Lobbyul a evoluat odată cu realităţile
politice de la Bruxelles, spune Matthieu. „Înainte, deciziile aici se luau în
unanimitate (în Consiliu – n. red). Dacă nu-ţi plăcea ce se întâmplă la
Bruxelles, te duceai de pildă la Paris şi convingeai că o lege anume nu este
bună pentru Franţa. Franţa băga veto şi se oprea totul. Acum, deciziile se iau
cu două treimi din voturi, Parisul nu mai este de-ajuns, aşa că toţi au venit
la Bruxelles să facă lobby“. Atât numărul lobbyiştilor, cât şi calitatea lor, a
crescut vertiginos, iar afacerea a devenit foarte competitivă. Ca să influenţezi
deciziile, trebuie ca ideile tale să fie percepute drept cele mai bune, aşa că,
dacă îţi permiţi, angajezi cele mai mari firme de comunicare, punctează
regizorul. În schimb, cazurile de corupţie, la care te duce gândul când auzi câţi
bani se cheltuie pe lobby, sunt foarte rare, spune el. Politicienii sunt mai degrabă „corupţi ideologic“: adoptă discursul
dominant de la Bruxelles – competitivitate, creştere economică, locuri de muncă
– şi se înconjoară cu oameni care cred în aceleaşi lucruri. „În felul ăsta,
multe interese ale societăţii sunt date la o parte“.
Lobbyul, prin ochii
lobbyistului
„Evident că industria are mai mulţi bani,
dar asta nu înseamnă că va avea mai multă dreptate“, îmi spune Andi într-o
cafenea din preajma sediului principal al Comisiei Europene. Desigur că
raportul costisitor comandat unei universităţi prestigioase va atârna diferit
faţă de un sondaj făcut la repezeală. Fireşte că o multinaţională cu zeci sau sute de mii de angajaţi va avea un cuvânt
mai greu decât un ONG cu 1.000 de membri. Bineînţeles, Andi este lobbyist, şi
nu-i este jenă s-o spună. Dacă nu l-aş fi cunoscut în ţară, aş fi zis după
aspect că e de-al locului, însă lucrează la Bruxelles doar de câteva luni, la o
firmă de consultanţă în domeniul sănătăţii care preferă să nu folosim numele
real al noului său angajat.
„Viaţa medicală“, instrument de lobby la
Bruxelles
La jumătatea lui mai, o eurodeputată româncă a organizat în PE,
împreună cu o colegă irlandeză, o dezbatere despre drepturile pacienţilor şi
mobilitatea personalului medical în Uniune. Subiectul era de actualitate pentru
participanţi, în mare parte români, în condiţiile migraţiei crescute a
medicilor şi a intrării în vigoare, la sfârşitul anului, a directivei 2011/24
privind drepturile pacienţilor la asistenţă medicală transfrontalieră. Rând pe
rând, subiectele întâlnirii au fost discutate de cele două gazde, reprezentanţii
asociaţiilor europene ale medicilor şi pacienţilor. Penultima prezentare,
netrecută în program, a aparţinut unei platforme româneşti care reuneşte
companii şi ONG-uri şi s-a referit la planul de comunicare cu privire la…
medicina personalizată. A fost detaliată strategia de promovare, cu elemente
vizuale, viitoare evenimente, comunicate şi petiţii. Printre ţintele campaniei
de comunicare şi PR era menţionată şi Viaţa
medicală. Prezentarea s-a încheiat, iar dezbaterea a continuat cu expunerea
mult aşteptată a trimisului DG Sanco. Ştiam cu toţii ce văzuserăm mai devreme –
o acţiune de lobby neinspirată.
L-am întâlnit în Parlament la un workshop
despre sănătatea nou-născuţilor şi din nou câteva săptămâni mai târziu, la o
dezbatere despre asistenţa medicală transfrontalieră găzduită de un
europarlamentar român. Ca tânăr angajat, sarcina lui este să facă rapoarte de
la aceste întâlniri, chiar dacă este posibil să nu fie citite niciodată. În
acest domeniu eşti plătit să participi la toate evenimentele şi să ştii tot ce
se petrece. De fapt, munca unui lobbyist
înseamnă 80% cercetare şi 20% comunicare şi urmăreşte obţinerea unui compromis
funcţional între interesele clientului şi cele ale legiuitorului. În acest
scop, el pune la dispoziţia factorilor de decizie informaţii de calitate, greu
de obţinut fără mulţi bani, ajutându-i să-şi fundamenteze iniţiativele şi acţionând
astfel în interesul public. Lobbyistul (sau reprezentantul de interese, cum
spune că este denumirea corectă) este deci „o rotiţă în dezbaterea democratică“,
crede Andi. El dă ca exemplu reglementarea studiilor clinice: între dorinţa
autorităţilor ca pacienţii să fie în siguranţă şi cea a industriei de a obţine
profit, trebuie găsit echilibrul care să permită efectuarea unei cercetări. „Este
ilegitim să-ţi doreşti ca studiile să se desfăşoare în condiţii economice şi
într-un timp rezonabil?“ Demonizarea adversarului nu este decât o tehnică de
dezbatere, folosită de ONG-uri care, la rândul lor, se ascund în spatele unor
termeni ca advocacy, public affairs sau government affairs. „Lobby face toată lumea“, remarcă el.
Cum poţi atunci să judeci acţiunile tuturor
taberelor care încearcă să influenţeze politicile europene? Pentru dr.
Parvanova, important este dacă intervenţiile promovate sunt în interes public
sau doar corporatist. Leonardo Palumbo spune că anumite tactici de lobby sunt
incorecte: încercarea de a bloca sau întârzia o anumită lege, autoreglementarea
ipocrită a industriei – „suntem sceptici atunci când o companie alege să acţioneze
împotriva intereselor sale economice“ – , neînscrierea în registrul de lobby, căutarea
contactelor personale ale comisarilor sau europarlamentarilor. Iar Matthieu
Lietaert crede că nu există neapărat lobby bun şi rău, cât reglementare rea sau
bună a acestuia. Transparenţa cheltuielilor şi consultarea echilibrată de către
Comisie a tuturor părţilor sunt primele reguli care trebuie introduse.
„Ce faceţi aici?“, aud deodată în spatele
meu. „Un interviu“, îi răspunde Andi chelneriţei care venise să aducă nota.
„Aha, deci eşti cineva important!“, trage ea concluzia şi ajunge cumva să
povestească, veselă şi naturală, ce facultate a absolvit, ce master face şi ce
job speră să-şi găsească cât de curând. După câteva minute, lăsăm câteva monede
pe masă şi plecăm. În urmă, chelneriţa citeşte cartea de vizită pe care-o obţinuse
de la Andi. La Bruxelles, fiecare face lobby cum poate.