Învăţământul medical stă la baza întregului
sistem de sănătate. În România şi oriunde, medicina curativă şi sănătatea
publică trebuie să colaboreze permanent, iar pentru aceasta trebuie să beneficieze
de cadre medicale foarte bine pregătite. Colegii noştri trebuie să „aibă în
sânge“ (şi să aplice în viaţa de zi cu zi) noţiunea de muncă în echipă. Munca
în echipă trebuie învăţată în şcoala primară, în liceu şi în timpul facultăţii.
Am activat în sistemul medical la diferite
niveluri, inclusiv „la vârf“ (administrativ), aşadar am acumulat relativ multă
experienţă. Deşi problema subfinanţării cronice a sistemului de sănătate este
reală (de peste 25 de ani), nu abordez problematica din această perspectivă.
Experienţa acumulată îmi permite să am opinia fermă că, în ciuda lipsei de
finanţare, modul în care toţi cei care fac parte din acest sistem (la toate
nivelurile) se comportă cu pacienţii sau cu ceilalţi colegi poate să facă
diferenţa.
Săptămâna trecută, în deschiderea acestei
rubrici, citam din cele spuse de un viitor medic privind modul de apreciat în
care un medic asistent universitar se ocupă de viitorii săi colegi. De această
dată însă, citatul se situează la polul opus: „Am ştiut mereu că unii oameni
sunt făcuţi pentru a fi dascăli, iar unii nu au această înclinaţie, însă se
vede când cineva îşi dă silinţa şi îşi doreşte să îi înveţe pe ceilalţi. La
stagiul de…, de la spitalul…, mi s-a demonstrat că există doctori care sunt
asistenţi universitari nu pentru că îşi doresc să predea, ci pentru orice alt
motiv în afară de acesta“.
Problema – pe care o subliniez de oricâte
ori apare în discuţie – este că aşa cum ne creştem colegii, aşa îi şi vom avea
peste ani. Studenţii la medicină ajung în facultate ca nişte copii (puţini sunt
cei care vor recunoaşte aceasta din toată inima) pe care avem datoria să îi
ajutăm să crească şi să se dezvolte, medical şi uman. Ei nu trebuie să vadă în
noi modele, dar trebuie să poată avea repere şi puncte de referinţă (bune, mai
puţin bune, rele) în dezvoltarea discernământului propriu şi în decizia de a
alege una dintre căi.
În istorioara de mai sus, stagiul clinic din
sfera medicinii interne a urmat unuia de chirurgie, în care asistentul de grupă
a fost foarte dedicat, nu întârzia niciodată, oferea explicaţii chiar şi atunci
când studenţii se fereau să spună ce nu au înţeles, îi punea pe studenţi să facă
prezentări în faţa celorlalţi colegi, îi antrena pe viitorii colegi în discuţii
şi lămurirea unor subiecte („Ne făcea să gândim“), îi invita să participe la gărzi
şi nu îi neglija. Este uşor de înţeles că atunci când după un astfel de stagiu
urmează unul foarte diferit, studenţii pot analiza şi pot spune „Am avut
surpriza de a întâlni exact opusul“: „Asistentul întârzia mai mult de o oră în
fiecare zi şi, în general, stătea cu noi, pe zi, maximum jumătate de oră“.
Studenţii care învaţă şi sunt interesaţi au
realizat că, uneori, au colegi care nu învaţă şi îşi doresc ca stagiul să se
încheie cât mai repede, sunt dezinteresaţi, iar prin acest tip de atitudine
descurajează cadrele didactice universitare în bunul mers al activităţii. Însă
aceasta nu se întâmpla în cazul grupei din exemplul de mai sus. Majoritatea
colegilor veneau de dimineaţă, iar după partea practică rămâneau la curs. Aceşti
studenţi nu lipseau, dar stăteau pe hol şi aşteptau să li se arate ce este de făcut
şi să fie direcţionaţi în dezvoltarea unor deprinderi practice de specialitate.
Şi-au adus aminte şi de faptul că, încă de la primul curs, li s-a spus că, dacă
nu învaţă cât mai multe lucruri noi în fiecare zi de stagiu, ziua respectivă
este ratată. În ciuda acestui mesaj, au văzut foarte puţini pacienţi pentru un
stagiu de câteva săptămâni, comentând astfel: „Chiar şi dacă stagiul ar fi
durat doar o săptămână, tot ar fi fost puţini“. În afară de timpul care a
trecut fără ca ei să simtă un beneficiu practic, studenţii au fost nemulţumiţi
de atitudinea celui care ar fi trebuit să se comporte ca un mentor. Nu au
primit răspunsuri la întrebări sau răspunsul era „Aici eu vorbesc şi voi
ascultaţi, nu vorbiţi voi!“, nu erau angrenaţi în discuţii sau primeau
corecturi pe un ton prea ferm şi descurajator.
În cazul în care este adevărat (mă refer, la
această rubrică, doar la situaţii relatate de studenţi pe care am reuşit să îi
văd „la lucru“), există un aspect care m-a necăjit şi mai tare: în faţa
viitorilor medici se făceau afirmaţii denigratoare cu privire la colegi din
alte spitale şi la faptul că nu ar fi avut ce să înveţe de la aceştia.
Studenţii au avut un mic grad de mulţumire
la finalul stagiului, când profesorul titular al cursului respectiv le-a
transmis şi i-a rugat să completeze fiecare câte un formular de feedback
referitor la calitatea activităţii de învăţământ din stagiul respectiv. În acel
moment au putut să îşi exprime părerea asupra celor petrecute la lucrările
practice. Ei au speranţa că acele mesaje vor fi citite şi vor fi luate în
considerare „pentru binele generaţiilor ce vor urma, pentru că vom ajunge
doctori şi trebuie să fim cât mai bine pregătiţi, iar medicina nu se învaţă
singur acasă, fără îndrumare“.
Nu cred că dorinţa mea de a lucra într-un
sistem „de colegi“ este o dorinţă utopică. Cum nu cred că acesta este un ideal,
ci normalul spre care trebuie să tindem cu toţii.
