Dialogul citat mai jos a fost prezentat nu
demult la una din conferinţele internaţionale de anestezie, de un eminent medic
anestezist din nordul Europei. L-am reţinut pentru că el deschide poarta spre o
interesantă discuţie despre nivelul medicinii în era noastră.
Medicina evoluează şi progresează în primul
rând datorită abnegaţiei cu care slujitorii ei se dedică îngrijirii celui
suferind şi caută noi remedii acolo unde predecesorii au eşuat. Fără această
imensă doză de umanitate, dublată de un interes ştiinţific remarcabil, probabil
că am fi fost mult în urmă şi maladii azi dispărute ar fi continuat să facă
ravagii. Dar progresul medicinii necesită şi o imensă investiţie materială, iar
acest aspect crucial al realităţii de azi creează diferenţe nu mai puţin
semnificative între diverse niveluri ale practicii medicale. Un adevăr ce nu
mai trebuie demonstrat e reprezentat de discrepanţa dintre felul cum se practică
medicina în acele locuri în care afluenţa materială e evidentă şi nivelul
tratamentului în ţările cu o capacitate bugetară restrânsă.
Într-una din vizitele sale în Israel,
Hillary Clinton a fost mirată că, în timp ce ţara sa alocă medicinii aproape 14%
din produsul naţional brut, Israelul ocupă un loc modest pe lista ţărilor
aşa-zise avansate, cu numai 7%. Întrebarea vizitatoarei a fost relevantă pentru
modul în care poate fi înţeleasă această semnificativă diferenţă: „Oare nivelul
medicinii din Israel este la jumătate din cel din Statele Unite?“.
Da, medicina e dependentă de alocaţia
bugetară, dar nu în întregime. Sunt convins că acum mai bine de două sute de
ani, Franţa se afla la un nivel remarcabil de dezvoltare şi belşug,
incomparabil cu cel al Lituaniei din acele timpuri. Şi, cu toate acestea,
Jedrzej Sniadecki (1768–1838), primul profesor de medicină şi chimie al
Universităţii imperiale din Vilna (Vilnius), i-a dat replica împăratului
francez fără a se sfii să compare medicina din ţara sa (Uniunea statală
polono-lituaniană până în 1795, Imperiul ţarist după 1795) cu cea practicată în
oraşul-luminilor. Oare să avem de a face cu o exagerare menită să producă
confuzie în mintea interlocutorului sau cu un produs al îngâmfării săracului
care nu e în stare să-şi recunoască inferioritatea? Să fie, oare, un adevăr
istoric, greu de dovedit şi de acceptat?
Medicina este o profesie care nu cunoaşte
graniţe. Un exemplu elocvent e produs de răspândirea veştii folosirii eterului
pentru anestezia pacientului chirurgical. Bill Morton a folosit eterul pentru
prima oară la 30 septembrie 1846 şi apoi într-o demonstraţie publică la 16
octombrie. La exact şase săptămâni după aceea, un dentist londonez folosea
eterul pentru o extracţie dentară şi, la mai puţin de două luni, la 15
decembrie 1846, prima anestezie cu eter se administra în Franţa. Eterul, ca
anestezic general, avea să fie folosit câteva luni mai târziu la Timişoara,
iar, în primăvara anului 1847, ajunsese deja în îndepărtata Indie.
Dar tendinţa societăţii umane de
„contaminare“ a progresului ştiinţific nu poate masca o altă realitate: din
cauza diferenţelor în practica medicinii în diverse ţări, numeroşi pacienţi nu
pot beneficia de progresul medicinii şi nu pot avea acces la un tratament
cunoscut, verificat şi intrat în rutină în alte regiuni ale globului. Chiar şi
în prezent, într-o lume în care anesteziologia e parte integrantă a medicinii
şi e practicată numai după un proces de învăţământ îndelungat şi după
verificarea expertizei obţinute, mai există în lume ţări şi regiuni unde
anestezia e administrată de persoane fără competenţa necesară unui act ce poate
cu uşurinţă deveni fatal. Mai mult, chiar şi pe continentul european există
diferenţe semnificative între un spital şi altul, între un sistem medical şi
altul, între o regiune şi alta, din cauza alocării inegale de resurse – fonduri
şi cadre medicale. Fără discuţie, banii cântăresc greu, mai ales în medicină.
Nu e de mirare că, după al Doilea Război Mondial, dezvoltarea practicii
medicale s-a produs cu precădere în Lumea Nouă, acolo unde elementele necesare
pentru progresul terapeutic erau deja o realitate de necontestat.
Ar fi însă o greşeală să punem totul pe
socoteala banului. Uneori, progresul practicii medicale e legat de o organizare
mai bună, de o atmosferă propice dezvoltării şi aplicării principiilor etice,
azi recunoscute peste tot, de satisfacţia personalului medical şi de un sistem
educaţional care să asigure o legătură pozitivă permanentă între factorul
curativ şi pacienţi.
Personal, mă îndoiesc de veridicitatea
replicii clinicianului din Vilna privitor la nivelul medicinii de acolo în urmă
cu două sute de ani. Dar nu am nicio îndoială că diferenţele ar putea fi
estompate dacă toţi cei responsabili de situaţia sistemului sanitar vor
înţelege că numai activitatea asiduă, înţelegerea perfectă a realităţii şi
cooperarea pot – împreună – să producă rezultatele aşteptate şi dorite.
Jedrzej
Sniadecki: „Exact la fel ca la Paris!“