Fidelul cititor al acestei rubrici s-a întâlnit, nu o dată, cu ideea conform căreia medicina e o reușită combinație între știință și artă. Nu puțini au numit procesul de tratament al unei maladii ca fiind o artă a vindecării (healing art, o spun cei de limbă engleză). Legătura obligatorie dintre două ființe umane, pacientul și medicul său, implică o situație în care aspectele științifice legate de diagnostic și tratament sunt dublate de o atmosferă în care știința are un loc oarecum secundar, ea fiind înlocuită cu arta conversației, cu înțelegerea psihologiei pacientului și cu o bună cunoaștere a mediului din care vine bolnavul ce-și caută remediul în cabinetul sau secția medicului ales.
S-a vorbit și s-a scris mult despre arta luării anamnezei. Îmi aduc aminte perfect de învățăturile primite în anul al treilea al studiului medicinei, în care asistenții de semiologie acordau un timp semnificativ noțiunilor ce trebuie însușite pentru a ajunge la o anamneză de succes. Nu o dată, eram avertizați de faptul că modul în care medicul încearcă să obțină datele cele mai importante din istoricul pacientului e crucial pentru a înțelege maladia și cursul ei. Reamintesc aici cele povestite odinioară de Connan Doyle despre maestrul său, Charles Bell (din a cărui personalitate s-a inspirat Doyle în crearea personajului Sherlock Holmes), care de multe ori ajungea la diagnostic apelând numai la o anamneză perfect condusă, cu artă și înțelegere pentru suferința pacientului, dar și cu îndemânarea de a evita amănunte total neimportante.
În lumea medicală, arta se confundă uneori (și pe bună dreptate) cu abilitatea manuală, cu măiestria cu care medicul reușește să execute tehnici dificile, pentru al căror succes e nevoie deopotrivă de știință și de arta mânuirii instrumentarului de rigoare. Am mai avut ocazia să amintesc la această rubrică faptul că un pacient aflat în fața unei intervenții chirurgicale își va alege, foarte probabil, operatorul nu în funcție de numărul de articole publicate în presa de specialitate și nici de succesul acestuia ca dascăl sau cercetător în laborator. Ceea ce-l va interesa pe viitorul pacient chirurgical e, în primul rând, îndemânarea medicului și procentul de intervenții similare reușite.
În meseria ATI, știința și arta „lucrează” mână în mână. Anestezia e aproape singura specialitate medicală în care numărul de tehnici care se practică pe cale „oarbă” e similar cu cel în care totul se află la vederea executantului. Mi-am apărat, nu o dată, opinia (bineînțeles, neconfirmată), conform căreia niciun chirurg nu ar fi de acord să abordeze o tehnică operatorie care nu-i permite o perfectă vizibilitate asupra câmpului operator.
Bineînțeles, în prezent, apariția aparaturii de ultrasonografie are rolul de a micșora numărul de tehnici în care vizibilitatea detaliilor anatomice e, în cel mai bun caz și în mod normal, limitată. Cu toate acestea, multe dintre manevrele care se cer executate cu succes (doar două exemple: rahianestezia și anestezia peridurală) fac încă parte din arsenalul obligatoriu al medicului ATI, iar succesul lor depinde eminamente de combinația dintre cunoașterea amănuntelor anatomice și cel de-al șaselea simț, care se află în degetele, ochii și urechile executantului.
Am ajuns a face aceste reflecții, oarecum banale pentru medicul conștient de caracteristicile profesiunii pe care și-a ales-o, fiind influențat de citatul alăturat, rodul gândirii unuia dintre cei mai cunoscuți pictori americani din cele două războaie. Arshile Gorky, armean originar din Turcia și aciuit în Statele Unite din cauza genocidului petrecut în țara sa natală, și-a pus amprenta pe multe dintre creațiile picturale ale artiștilor contemporani lui.
În tot ce a produs ca pictor, arta abstractă se îmbină în mod natural cu suprarealismul, Gorky lăsând în urma sa creații considerate modele pentru toți cei care doresc să-i urmeze pilda și să producă picturi moderne, a căror importanță să dăinuie și după dispariția lor. De aceea sunt convins că citatul alăturat reprezintă un important îndrumător nu numai practic, ci și filosofic pentru cei care și-au dedicat viața picturii. Dar pentru noi, medicii, nimic nu se opune mai mult practicii cotidiene decât panseurile prea cunoscutului pictor.
Pe scurt, niciuna dintre frazele cuprinse în acest citat nu poate fi însușită ca bornă indicatoare pe drumul pe care îl ia fiecare medic în profesiunea sa. Pentru noi, scopul oricărei decizii terapeutice e finalul de succes. Niciun medic nu practică „arta de dragul artei”, ci de la bun început el/ea ia în considerație toate aspectele tratamentului pentru a asigura un deznodământ pozitiv. Ceea ce mi-a atras atenția în mod special în frazele alăturate a fost mărturisirea potrivit căreia Gorky începea deodată să picteze mai multe tablouri și trecea de la o pânză la alta, schimba unele linii deja aplicate și se ocupa de mai multe subiecte în același timp.
Citind și recitind această frază, mi-am adus aminte de șocul pe care l-am avut în urmă cu mai bine de un sfert de secol, într-o perioadă de perfecționare într-unul dintre cele mai cunoscute spitale nord-americane, celebru (printre altele) pentru eminenții chirurgi care activau în secția de chirurgie cardiacă. Unul dintre ei, șeful secției, era chiar foarte cunoscut în literatura de specialitate pentru introducerea în practică a uneia dintre soluțiile perfuzate care au drept scop producerea stopului cardiac în timpul funcționării mașinii cord-pulmon.
Celebrul chirurg participa doar la anastomozele care fac parte integrantă din pontajul coronarian! O armată de ajutoare pregătea acest timp operator în patru și, uneori, chiar în cinci săli de operații în același timp. Cunoscutul operator nu participa nici la deschiderea cutiei toracice (acest timp era efectuat de rezidenți), nici la recoltarea venelor safene (procedură efectuată de așa-numiții PAs, physician assistants, posesori ai unei diplome nemedicale și cărora li se permitea să efectueze un număr restrâns de tehnici) și, bineînțeles, nici la închiderea plăgii operatorii. Dar numele chirurgului respectiv apărea la rubrica „operator” în condica de operații și, bineînțeles, pacientul nu avea cum să știe că, de fapt, contribuția eminentului profesor se reducea la performarea unui singur timp operator (fără discuție, foarte important), dar nimic mai mult. Las cititorului dreptul de a judeca acest tip de practică, cu toate aspectele ei profesionale și etice.
De fapt, n-ar fi trebuit să ajung prea departe și să folosesc exemplul luat dintr-o sală de operații americană. Ar fi fost de-ajuns să mă refer la practica din unele spitale europene (printre care Elveția și România, dar nu numai), în care medicul anestezist face inducția anesteziei generale sau performează o anestezie peridurală, lăsând în continuare soarta pacientului pe mâna asistentei medicale sau a rezidentului începător.
Cunosc prea bine această realitate, provocată de pereniala lipsă de medici ATI în toate țările globului pământesc, dar nu mă pot opri să mă pun doar o clipă în pielea pacientului tratat în acest fel. Uneori mă gândesc cu o oarecare nostalgie la acele profesii care-ți oferă o mare doză de libertate de acțiune, de creare, o posibilitate de a te afirma nu în cadrul unei meserii conduse și controlate de precepte, ghiduri și protocoale bine puse la punct și validate în mod științific. O profesiune pe care să o practici fără a ține cont de nimeni, ci numai de tine însuți. De exemplu, pictura sau sculptura. Să poți – așa cum declară Gorky – să începi ceva fără să fii obligat să sfârșești ceea ce ai început.
Aceste gânduri nu sunt deloc întâmplătoare. Pentru un individ care din fragedă pruncie (fără exagerare) știa că nu va avea de ales, că medicina e profesiunea care-l așteaptă la fiecare întortochere a vieții sale, gândul libertății de acțiune nu poate fi decât o simplă fantezie. Dar imediat cum apar aceste gânduri, un altul le alungă... și pentru multă vreme. Acest din urmă gând îmi spune că medicina îți oferă o unică șansă de a te face util, într-o asemenea măsură încât fără tine realitatea ar fi cu totul alta. Nu simt nevoia să folosesc cuvinte mari, pentru că știu că aceste cugetări nu sunt nicidecum originale, ci ele aparțin majorității celor care și-au dedicat viața profesională ajutorării altora.
Și mai e ceva, nu mai puțin important. În una dintre frecventele conversații telefonice cu profesorul George Litarczek, maestrul meu de neînlocuit, am ajuns amândoi la interesanta concluzie că doar o singură profesiune în lumea întreagă nu suferă de pericolul șomajului, și anume medicina! Și dacă cineva consideră acest avantaj ca ceva periferic în viața omului, îl rog să folosească prima ocazie și să stea de vorbă cu o persoană care caută de lucru și nu găsește.
Noi, medicii, suntem oameni de știință și posedăm calitățile necesare pentru a combina arta în tot ce facem, pe lângă cunoștințele teoretice și experiență, așa cum susțin mai toți înaintașii noștri. Însă noi suntem limitați în ceea ce facem de nevoile și suferința celui care se află în îngrijirea noastră.
O limitare acceptată a priori și fără de care meseria noastră și-ar pierde sensul existenței.