A trecut mai bine de un an de când am vrut să scriu un articol
cu acest titlu. Nu am făcut-o atunci pentru că nu mă gândisem cât de mult poate
să conteze un grup de colegi care se implică într-o problemă de importanță națională.
Nici ei nu au crezut. În februarie 2015, un mic grup de studenți cărora le pasă
s-a necăjit văzând că, de câte ori vin la curs sau la lucrările practice, în
curtea Institutului Cantacuzino sunt colegi îmbrăcați în halate albe care
protestează. Știau câte ceva, fuseseră sensibilizați încă din octombrie, dar
văzând necazul „pe viu“ s-au decis. Cel puțin cinci s-au întâlnit, s-au sfătuit
și au lansat pe Facebook pagina „NU desființării Institutului Cantacuzino“. Au
mărturisit ulterior că nu se gândeau că vor primi mai mult de o mie de like-uri,
iar dintre ceilalți, dintre „colegii necolegi“, mulți le spuneau: „băi
fraierilor, nu o să adunați nici cinci sute de aprecieri și, oricum, le veți
primi de la câțiva prieteni, poate de la părinți și bunici“. Și le râdeau în
nas. Colegialitate versus anticolegialitate!
Și totuși, în ciuda nenumăratelor exemple negative din (mai
ales) ultimii 26 de ani, colegialitatea mai există. Colegialitatea are
valoare! La ce le „folosea“ celor cinci să își bată capul cu o pagină? Nu
s-au gândit la motivele frecvente ale „existenței pe feisbuc“, ci la colegii în
halate albe care nu au salarii, sunt foarte necăjiți și protestează. De ce nu
mi-au spus imediat despre acțiunea lor, nu știu; această parte nu mi-au
povestit-o niciodată. Eu mă aflam la Albac, la comemorarea unor martiri ai
neamului românesc. M-am întors, dar abia după câteva zile, văzându-mă necăjit
din cauza celor ce se petreceau în Institut, mi-au spus: „Noi am făcut o pagină
pentru a susține Institutul Cantacuzino“. Și atunci a început lucrarea
practică despre colegialitate. Noi avem lucrări practice de microbiologie,
ne uităm la plăci cu medii de cultură și la frotiuri având la îndemână
microscopul, dar, pentru salvarea Institutului Cantacuzino, s-a declanșat
lucrarea practică de colegialitate. În imaginile alăturate se vede cum un grup
de colegi (unii erau în anul II, dar nu toți dădeau examen cu mine; erau din toți
anii, chiar și medici rezidenți, am avut ajutor și de la colegi care nu învață
într-o facultate cu profil medical) vin cu două-trei ore mai devreme, aduc cu
ei hârtie, markere, culori, pancarte, steaguri și încep să se pregătească.
Să
apere alți colegi, pentru că nu sunt de acord cu nedreptatea, pentru că au înțeles
importanța istorică a Institutului, pentru că nu este vorba doar despre tradiție,
despre istorie, despre produse care au salvat viețile părinților, ale bunicilor
sau chiar viețile lor, ci este vorba despre viitor, despre o instituție cu rol
strategic, național și chiar internațional. Despre toate acestea am povestit în
cadrul lucrării practice de colegialitate. Au întrebat, au primit răspunsuri,
au venit cu idei, au acționat.
Sunt colegi mai mici sau mai mari care au venit doar pentru că
le-am adresat o rugăminte și au găsit de cuviință să o respecte. Poate că au
fost și colegi care au venit pentru că se gândeau că ar putea fi util la...
examen. Cei care au gândit așa s-au cam triat, au dispărut după ultimul examen
din anul II. Dar alții continuă și astăzi. Unii colegi au înțeles, probabil, că
o acțiune „de stradă“ necesită eforturi. Niciunul nu a înțeles chiar pe
de-a-ntregul despre ce este vorba. Coleg mai mare, eu am avut obligația să mă
ocup de organizare astfel încât totul să se petreacă fără reproș și fără
riscuri pentru colegii mai mici. Am depus note, am respectat termene, am mers
în audiențe (trebuie să recunosc că am fost primit cu amabilitate colegială la ședința
de la Primăria generală; eu nu aveam habar ce înseamnă toate acestea, am
respectat indicațiile, m-am prezentat în zilele și orele anunțate, am prezentat
ce dorim și ce nu permitem să se întâmple, cum ne vom manifesta și care va fi
potențiala reacție). Mi s-a spus că îmi asum un risc mare, pentru că sunt
singurul semnatar și răspund pentru orice s-ar putea întâmpla. Era clar că
venisem acolo să accept, era momentul în care decisesem (din nou) că pentru
colegi și pentru Institut nu voi precupeți eforturile.
Nimic nu este „roz“; studenții au venit cu mic cu mare, dar nu și
toți colegii din Institut. Sunt și „colegi“ care au tratat acțiunea mai în
batjocură, nu s-au obosit să miște măcar un degețel (dar, sigur, beneficiază de
victoriile la care studenții au contribuit în mod substanțial). Mulți „viteji“
se pot arăta după război, dar este cert că, fără acțiunile studenților începute
în februarie 2015, alta era soarta de azi a Institutului Cantacuzino. Cu
siguranță mai proastă.
Când e vorba de colegialitate, nu alegi, nu muncești și nu faci
eforturi punând condiții, văzând că există și „colegi“ care nu merită. Când ai
în minte trecut, prezent și viitor, când îți pasă de țara în care trăiești,
când ai deja (sau începi să ai) simțul colegialității, atunci acționezi
indiferent de reacțiile unora și de cheful altora. Și așa a venit ziua de 14
martie 2015, una memorabilă. Aș putea scrie o mică nuvelă despre ziua aceea,
dar las imaginile să vorbească – mult se ascunde în spatele lor. Este secretul
nostru, al colegilor care au hotărât că, atât cât depinde de ei, nimeni nu va
putea distrugă sau desființa Institutul Cantacuzino. Cel puțin până astăzi nici
nu au putut.
Avem însă multe probleme. Între cei care ar trebui să fie
colegi, există mulți necolegi. Am auzit și expresii de la studenți la medicină
precum: „Ce îmi pasă mie de institutul ăla?“ sau „Îmi e perpendicular dacă
dispare sau nu“. Dacă nu ne vom gândi la necolegii din interiorul instituției,
trebuie să vorbim despre cei din exterior. Sunt destui. Și nu au dispărut. Sunt
mulți cei ce ne dau sfaturi (mai mult sau mai puțin strâmbe), dar care și-au
adus „prețiosul“ aport la starea actuală. Unii cer nume, vor ca în articole să
„divulgăm“ necolegii. Aceasta este datoria acelor instituții care trebuie să ne
apere pe fiecare în parte, dar mai ales să apere statul român. Noi trebuie să
avem grijă doar de ceea ce ține de noi. Și eu mă bucur că mai găsesc colegi.
Unii (din ani mari) îmi fac și acum surprize plăcute și datorită lor câștigăm
puterea să continuăm, menținem speranța și credem într-un viitor mai bun.
Continui să cred într-un viitor colegial, în care studenții vorbesc
între ei și se ajută, se antrenează în formarea (de mici) a unor echipe solide
sau cel puțin solidifică noțiunea de colegialitate. Continui să cred într-un
viitor în care medicii vorbesc între ei, dezbat lucrurile care funcționează
bine, dar mai ales erorile.
Faptul că Institutul Cantacuzino trăiește astăzi și are șanse de
dezvoltare reprezintă o dovadă vie a colegialității și a efectelor potențiale
ale acesteia.