„Am învățat atâtea de la voi, oameni buni. Am învățat că toată lumea vrea să trăiască pe vârful muntelui, fără să știe că adevărata fericire constă în felul în care urci.”

 

Gabriel Garcia Marquez a dispărut dintre cei vii în urmă cu numai câțiva ani. Se pare că înainte de a trece pe lumea cealaltă a lăsat o serie de precepte și vorbe înțelepte, care au fost preluate de mulți dintre cei care l-au citit și admirat de-a lungul a zeci de ani. Ele au ajuns pe calculatorul meu grație unui bun prieten care mă „alimentează” cu tot ce e nou prin lumea asta.
Garcia Marquez a dorit să lase după el nu numai superbele sale cărți, ci și niște gânduri pe care nu le-a vrut luate în mod ireversibil dincolo de noi, să le împărtășească celor rămași după el, cu scopul de a le da de gândit. Din tot ce s-a publicat după moartea sa, citatul alăturat mi s-a părut cel mai potrivit pentru breasla noastră, a medicilor, iar în cele ce urmează voi încerca, cu umilele instrumente care-mi stau la dispoziție, să comentez aceste vorbe înțelepte și să le adaptez la profesiunea noastră.
Majoritatea muritorilor, de rând sau de clasă, doresc să reușească în viață. Pentru unii, succesul îl reprezintă o familie reușită, închegată, care să rămână și să continue să existe și după dispariția capului familiei. Pentru alții, volumul contului la bancă e criteriul succesului. Iar pentru alții, cariera profesională se află pe primul loc pe scara priorităților.
Personal, am adoptat deja de mulți ani definiția succesului în viață așa cum a fost ea formulată de un ilustru anonim canadian (promit să mă reîntorc la această superbă definiție într-un viitor nu prea îndepărtat), care, printre altele, enunța principiul după care succesul în viață e să lași lumea în care ai trăit într-o situație mai bună decât cea pe care ai găsit-o când te-ai născut.
Dar să ne întoarcem la noțiunea de carieră, care – ziceam – se află pe primul plan al activității și existenței multora dintre semenii noștri. Pentru noi, medicii, ambiția, orgoliul și, de ce să n-o spunem, egoismul ne obligă să facem tot ce ne stă în putință pentru a ne asigura succesul carierei. Drumul profesional al medicului e presărat cu borne care, fiecare, indică o etapă a evoluției acestuia. De multe ori, în multe părți ale lumii, progresul profesional e legat de câștigarea prin competiție a unui loc de muncă.
Evoluția profesională de succes a medicului nu reprezintă numai o reușită de dragul reușitei. În multe cazuri, recunoașterea superiorității unui profesionist față de alții aduce după ea și pacienți interesați de a fi tratați de un medic care a dovedit că posedă calitățile necesare pentru a fi postat pe un loc înalt în ierarhia profesională a specialității lui. Iată un amănunt anecdotic, dar semnificativ: mulți dintre israelienii care ajung să fie tratați pentru o anumită maladie „conferă” medicului lor titlul de... profesor, pentru că individul nu-și poate permite să-și plaseze sănătatea în mâna unui „simplu” doctor!
Doresc să mai amintesc un fapt care mi se pare că denotă o greșită înțelegere a poziției academice a medicului. E vorba de numărul limitat de posturi academice în unele dintre universitățile de medicină, în care progresul individului se aseamănă cu cel din Academia franceză, unde nu poți deveni al 41-lea membru, pentru că această instituție foarte valoroasă nu poate avea decât 40 membri.
În această situație, a fi numit într-un post academic înalt presupune, pe lângă completarea de succes a tuturor criteriilor de numire, existența unui loc liber, o situație care îngreunează evoluția medicului pe cale academică, în ciuda recunoscutelor sale calități profesionale. Fără discuție, fraza lui Garcia Marquez e foarte corectă: toți dorim să ajungem în vârful muntelui. Uneori ai impresia că eroul tipic al romanelor de acum un veac, în care medicul era descris ca un profesionist desăvârșit al cărui unic interes e sănătatea celui ce se află în îngrijirea sa, e pe cale de dispariție, aidoma dinozaurului care și-a pierdut de milioane de ani dreptul la existență. Iar drumul spre vârf e presărat cu nenumărate obstacole.
Sunt conștient de faptul că din acest punct de vedere medicina nu se deosebește cu mult de alte profesiuni academice, dar am senzația că în cazul nostru lupta pentru avansare e mai grea, pentru că ea se desfășoară, așa cum am menționat mai sus, de multe ori pe două fronturi, cel profesional și cel academic. Această stare trebuie acceptată pentru că există foarte puține șanse de a întrevedea o schimbare radicală în deceniile care urmează. De aceea, simt nevoia de a mă concentra asupra celei de-a doua părți a citatului marquesian: modul în care urci, în care progresezi până la cucerirea piscului mult dorit.
O veche (și de mult uitată) publicație de anestezie din Franța avea ca motto celebra expresie a lui Corneille: modul în care oferi un cadou e mai valoros decât cadoul în sine. Parafrazând această inteligentă frază, modul în care individul ajunge în vârful piramidei e cel puțin la fel de important ca însăși câștigarea locului de frunte.
Voi încerca să fiu clar de la bun început: gradul bine-cunoscutei mele naivități e totuși insuficient de înalt pentru a-mi permite să cred că progresul profesional poate fi obținut doar prin grija de a împlini criteriile pe care se bazează acest progres, pentru că după aceea totul vine de la sine. Progresul profesional nu e rezultatul aplicării unei formule matematice, al unui algoritm clar și bine stabilit de la început. Recunoașterea meritelor profesionale reprezintă o combinație (nu întotdeauna reușită) între obiectivitatea sistemului și subiectivismul celor care îl aplică.
Relațiile umane își pun, nu o dată, amprenta pe evoluția profesională a individului și de aceea nimeni nu ar trebui să se aștepte ca progresul profesional să fie asigurat din momentul când individul a îndeplinit tot ce i se cere pentru poziția sau postul respectiv. Dar de aici și până la încercarea de a influența procesul de evoluție prin metode în cel mai bun caz nepermise, drumul e lung, foarte lung.
Voi încerca să dau un exemplu luat din atmosfera academică a unei universități israeliene. În urmă cu ani, pentru un anumit post de frunte, cel de șef de clinică, s-au prezentat doi candidați, amândoi profesori în specialitate, unul dintre ei primind acest titlu cu mai puțin de un an înainte de concurs. Cu două săptămâni înaintea datei concursului, profesorul cu vechime mai mare înaintează o plângere comisiei de concurs, pretinzând că titlul de profesor obținut de contracandidatul său s-a bazat pe un insuficient palmares științific (numărul de publicații, cursuri pentru studenți, conducere de teze etc.). Ca urmare, comisia hotărăște anularea participării candidatului problematic la concursul respectiv, redeschiderea dosarului acestuia și verificarea autenticității datelor. În același timp, comisia decide acordarea postului de șef de clinică singurului candidat rămas în cursă.
Inutil a menționa faptul că două luni mai târziu comisia care a verificat dosarul în cauză a ajuns la concluzia că datele incluse erau corecte și suficiente pentru postul de profesor universitar. Câștigătorul postului de șef de clinică a fost admonestat printr-o scrisoare oficială, în care a fost condamnată încercarea de a arunca în mod nejustificat o umbră asupra calității contracandidatului.
Mi se va spune că în toată această tărășenie (faptele expuse aici sunt corecte și adevărate) vina o poartă comisia de concurs, care n-a amânat data ținerii lui până la căpătarea rezultatului verificării dosarului în cauză. Dar așa stau, uneori, lucrurile, iar cine crede că justiția e oarbă se înșală amarnic.
Bineînțeles, lista metodelor incorecte de progres profesional e prea lungă pentru a fi amintită aici. Voi menționa doar încercările de publicare a unor studii bazate pe date, în cel mai bun caz incorecte și incomplete, sau punerea în funcțiune a bine-cunoscutelor mecanisme de protecție, bazate pe legături personale și influență la diverse nivele. Și atunci, cum se poate asigura o evoluție profesională bazată pe responsabilitate, etică și un grad înalt de dreptate?
După umila mea părere, două soluții pot fi propuse în această direcție. Prima se referă la o foarte precisă și detailată listă de criterii de avansare. La acest capitol mă simt obligat a aminti, și nu pentru prima oară, experiența Facultății de științe medicale din cadrul Universității Ben Gurion din Beer Șeva, Israel. În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, o comisie numită de decanul facultății de atunci, regretatul profesor Șraga Segal, a pus la punct un sistem de criterii, prin transformarea cerințelor pentru fiecare poziție academică în numere. Cuantificarea calităților și aptitudinilor fiecărui cadru academic nu e un lucru ușor de realizat, dar metoda beerșeviană a dovedit că e posibilă. Fiecare cadru didactic cunoaște pe deplin care sunt cerințele pentru următoarea sa poziție academică și-și face singur calculul punctelor acumulate și poate decide momentul în care a atins numărul minim de puncte pentru a fi avansat spre următoarea poziție. Criteriile sunt diferite de la o poziție academică la alta, dar metoda de calculare e identică. În felul acesta, candidatul la următoarea poziție academică poate iniția procesul de numire în momentul în care poate dovedi că a acumulat numărul necesar de puncte. Nu posed date statistice legate de succesul acestui sistem, dar se pare că în acești ultimi ani numărul contestațiilor legate de avansarea academică a scăzut în mod simțitor.
Dar acest sistem, verificat și pus în practică, se bazează pe o a doua necesitate, și anume nelimitarea posturilor academice! În opinia mea, necesitatea de a aștepta ieșirea la pensie sau decesul unui confrate, pentru a aplica în vederea ocupării locului rămas liber, creează o situație inumană și deloc eficace pentru o instituție academică ce dorește să-și păstreze cadrele didactice care au crescut și s-au dezvoltat la sânul ei. Cred că știu care e obstacolul principal în calea stabilirii acestei noi situații: elementul financiar.
Departe de mine intenția de a da sfaturi altora, pentru că realitatea e diferită de la un loc la altul și de la o țară la alta. Dar sunt convins că instituțiile academice de pretutindeni trebuie să se îngrijească de modul în care individul ajunge pe vârful muntelui. Un drum lin, cunoscut de la bun început, conceput judicios, și cucerit treaptă cu treaptă – aceasta e chintesența sfatului celui care a fost și încă este unul dintre cei mai străluciți scriitori ai secolului trecut.