Doamna doctor Vărănescu este un simbol pentru spitalul județean. Aproape o sinonimie a acestuia. Înaltă și solidă, impune fizic, scrutând de sus pe aproape toată lumea. Ochii albaștri, reci și fără profunzime te fixează insistent și te îngheață. Deși fără vreo poziție sau vreun titlu ieșite din comun, personalitatea dumneaei e dominantă, lăsând instinctiv un gol în jur. Fiica unei cunoscute personalități din urbe, doamnei doctor i s-a atribuit dintru început un statut de excepție, pe care nu a încercat nimeni, vreodată, să-l conteste. Când părăsește spitalul, urmată mereu de o infirmieră sau de asistenta șefă care-i duce geanta și florile, privirea e neclintită, îndreptată înainte, iar cele zece trepte de la intrare le coboară lent, ca o vestală părăsind temporar templul. Odată urcată în mașina care o așteaptă în față, vraja se rupe și atmosfera se relaxează. Doamna doctor este singura autoritate din spital recunoscută de manager, atât pentru sfaturile profesionale, cât și pentru cele lumești. Nu există personalitate a orașului care să nu fi beneficiat de sfaturile spuse mereu apăsat, de pe poziția omului care știe exact cât merită să fie prețuit. Niciun caz mai ieșit din comunul rutinei zilnice nu poate fi amintit fără a se preciza influența pe care a avut-o doamna doctor. E mereu sigură pe ceea ce spune, nu are îndoieli. Are constant două atitudini. Când vorbește cu potențialul pacient, de cele mai multe ori din lumea VIP-urilor, e mereu îndatoritoare și dă impresia că poate rezolva oricând orice. Cu colegii ei (termen perceput aproape ca nepoliticos) este amabilă, le vorbește cu o voce joasă, lipsită de orice fel de emoție, dar cu un ton care sugerează instinctiv dominație, ordin și decizie. Din când în când, are câte un consilier preferat, dar nimeni nu poate garanta durata acestei poziții. Din dorința de a fi iubită, nu numai apreciată, li se adresează tuturor cu diminutive, indiferent că le formează din nume sau prenume. Astfel, Popescu devine Popicule, iar Elena – Lilișor. Managerul spitalului, dornic de marketarea la vârf a spitalului și, mai ales, a propriei activități, nu pregetă să facă reclamă abilităților extraordinare ale doamnei doctor, îndeosebi în lumea relațiilor pe care și le cultivă cu asiduitate. Așa se face că mai marii zilei din micul oraș apar la cabinetul doamnei ori de câte ori familia, prietenii sau relațiile le solicită o referință medicală. Curricula clientelei și cazurilor doamnei doctor sunt impresionante. Un asemenea caz, asemănător cu altele, s-a întâmplat nu demult.
La cabinet sosește unul dintre vicepreședinții nu știu cărui consiliu, membru marcant al unui partid aflat pe val. Aduce cu sine o rudă mai mult decât îndepărtată, un țăran simplu, de 47 de ani, care se plânge de dureri abdominale. Conform protocolului, doamna doctor își întrerupe activitatea, îi poftește pe cei doi să ia loc, se uită cu un superzâmbet (deși fără emoție) la domnul VIP și întoarce o privire severă către pacient, rugându-l să-și rezume suferința. După ce pacientul termină de povestit (între timp, doamna doctor a mai schimbat ceva impresii cu însoțitorul), decide internarea și-l asigură pe domnul VIP că lucrurile se vor rezolva, neexistând niciun dubiu privind faptul că dumneaei știe cu ce are de-a face.
După plecarea însoțitorului, cere asistentei șefe să-l trimită pe Popescu la ea. Iulian Popescu este un rezident de anul III care și-a găsit cu greu un loc de muncă la spitalul județean, în ciuda unor performanțe profesionale de excepție. Finalmente, cineva a găsit calea de a rezolva problema, apelând la o relație cu ușa deschisă la doamna doctor. Modest, mereu pozitiv și încheiat strâmb la halat, Popescu nu știe să zică „nu” nimănui și la nimic. Extrem de timorat, celor mai mari decât el le răspunde monosilabic. În schimb, pentru pacienți este un izvor de optimism și o sugativă de informații. Cum nu locuiește în condiții optime, se simte ca acasă la spital și ca „în deplasare” atunci când ajunge acasă. „Măi Popicule, ia vezi ce-i cu badea ăsta; eu cred că e mai mult stresat decât bolnav, știi și tu cum e cu țăranii acum.”
„Popicul” rostește replica obișnuită („desigur, bineînțeles”) și purcede sa-l vadă pe „badea”. Acesta are o față suferindă, deși se chinuie să-și ascundă starea sub un zâmbet. Doar cutele de pe frunte și perna din brațe îl trădează. „Ei, ce atâta grijă, mă doare burta. Oi fi mâncat ce nu trebuie, numai că blestematul de dor merge în șale și în picioare.” Popicul, după ce strânge puținele relații (se pare că omul nostru avusese o sănătate de fier până în urmă cu două zile), îl examinează cu meticulozitate și, părându-i-se că simte o masă pulsatilă la palparea abdomenului, se decide să facă o ecocardiografie, apelând „peste rând” la unul dintre colegii săi amabili. Ecografia lămurește existența unui anevrism aortic suprarenal de vreo 57 de milimetri. La câteva ore, starea pacientului se alterează, transpiră abundent, durerea devine mai difuză și foarte rea. Popicul fuge după doamna doctor, dar nu o mai prinde – „Doamna doctor a plecat, are o întâlnire importantă și te-a rugat să o suni seara dacă e ceva”. Popicul, panicat, se întreabă dacă totuși lucrurile nu sunt cumva mai grave și nu-i permit așteptarea. Are nevoie de o tomografie computerizată, dar aparatul din spital nu merge de câteva luni. Zâmbește. Merge, în schimb, cel de la clinica privată de peste drum. Zis și făcut, doi brancardieri îl iau pe pacient, iar Popicul fuge înainte să aranjeze. Oftând, scoate banii din portofel și plătește consultarea în urgență. Rezultatul confirmă cele mai sumbre bănuieli: anevrismul este înconjurat de o geană de hematom, anunțând iminența de rupere. E clar, chirurgie. Dar unde, căci în urbe nu se practică acest tip de chirurgie. Își aduce aminte de profesorul lui de chirurgie din facultate (în realitate, un șef de lucrări), cu care păstrase o legătură de prietenie. Sună înfrigurat și primește un răspuns imediat din spitalul de urgență al orașului universitar unde își făcuse studiile – deși e trecut de orele serii, prietenul său este la post. La final, după o discuție în trei (cel de-al treilea fiind coordonatorul de serviciu de la centrul ministerial de urgențe), i se promite un elicopter pentru transportul în urgență. Nu cu mult înainte de miezul nopții, acesta sosește și îl preia pe bravul nostru țăran ajuns la ananghie.
Dimineața se desfășoară după tipic – ședința consiliului director. Fără să facă parte, doamna doctor Vărănescu este invitată, întotdeauna are o părere sau un sfat. Managerul, radios, fără să apuce să se așeze, spune cu o voce sonoră: „Vă felicit, doamna doctor. M-a sunat primarul să mă felicite pe mine pentru rezolvarea ireproșabilă a cazului domnului consilier, de ieri. Sunteți o mândrie pentru spitalul nostru, pentru medicină și pentru cei tineri. Cât de important este, domnule, ca cei tineri să aibă mereu un maestru, un model, de la care să învețe!”. Doamna doctor zâmbește discret, ca pentru a parafa pe faptul de la sine înțeles.
În camera de gardă, Popicul adormise cu capul pe masă, lângă cana de ceai și sandvișul cu brânză de vaci (masa de dimineață), zâmbind ghiduș în somn cu gândul la o vacanță idilică și o baie răcoroasă în mare la Vama Veche.
