Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Mai mult decât o afacere

Viața Medicală
Adrian GHEORGHE joi, 23 aprilie 2015
Africa Sub-Sahariană şi Asia de Sud-Est concentrează cea mai mare parte a efortului de dezvoltare economică din direcţia a ceea ce numim în mod obişnuit „ţările industrializate“ de la nord de ecuator. Ajutorul financiar şi logistic oferit acestor ţări de-a lungul ultimilor mai bine de douăzeci de ani a suscitat controverse şi continuă să o facă. De o parte sunt cei care susţin că prea mulţi bani şi alte resurse au fost risipite aiurea în eforturi necoordonate, hiperpaternaliste şi evaluate prea puţin riguros sau, adesea, deloc. În acest sens, declaraţia de la Paris (2005) asupra eficienţei ajutorului financiar a reprezentat o bornă pentru angajarea beneficiarilor în identificarea problemelor, formularea soluţiilor şi implementarea acestora, pe de o parte, şi pentru introducerea conceptului de „value for money“ asociat acestor eforturi.
De cealaltă parte a taberei sunt cei care susţin că s-a investit prea puţin şi că tendinţa trebuie continuată. Ţinta de 0,7% pentru dezvoltare din produsul intern brut al ţărilor industrializate a fost formulată încă din anii 1970, însă doar şase ţări şi-au susţinut angajamentul în 2013: Norvegia (peste 1%), Suedia, Luxemburg, Danemarca şi, la limită, Olanda şi Marea Britanie – aceasta din urmă şi cu o lege proaspătă (2014) care consfinţeşte această contribuţie pentru viitor. Statele Unite sunt de departe cel mai mare contributor naţional, devansat doar de Uniunea Europeană, cu 30 de miliarde de dolari în ajutoare economice (prin comparaţie, ajutoarele militare americane au o valoare aproape triplă), adică 0,2% din PIB. Se pot găsi argumente convigătoare pentru ambele perspective. Certitudinea este că suma ajutorului financiar internaţional a atins un nou record în 2014 şi continuă tendinţa ascendentă de după criza financiară.
Cine beneficiază practic de acest ajutor? Desigur, ţările în chestiune, însă realitatea este mai amplă. O plimbare scurtă prin holurile hotelurilor de la patru stele în sus din capitalele în cauză îi va revela şi celui mai superficial observator că discuţia la ordinea zilei la toate mesele este munca de dezvoltare – fie ea în servicii de sănătate, întreprinderi sociale, infrastructură sau dezvoltare comunitară. În spatele acelor mese, jumătate dintre participanţii la orice discuţie nu vor fi localnici, ci vor fi străini reprezentând organizaţii internaţionale, ONG-uri, companii private sau universităţi reprezentând ţările donoare. Lipsa capacităţii de absorbţie a fondurilor la nivelul beneficiarilor este mai mult decât un pretext, este o realitate, însă investiţia în creşterea capacităţii locale a venit foarte târziu în cronologia efortului de dezvoltare, punându-i astfel la îndoială credibilitatea.
Serviciile de sănătate sunt un exemplu bun. Mii de ONG-uri occidentale, mai mari precum „Médecins sans Frontières“ şi „Save the Children“, sau mai mici, desfăşoară programe de implementare în contact direct cu populaţiile afectate. Alte organizaţii de anvergură, precum „Bill and Melinda Gates Foundation“, „Clinton Health Access Initiative“, USAID sau UK Department for International Development, investesc în priorităţi strategice şi subcontractează alte organizaţii pentru a desfăşura munca de analiză şi implementare. Aceste „alte organizaţii“ dau de lucru foarte multor oameni din afara ţărilor beneficiare. Volumul cu care se lucrează este atât de ridicat încât nimeni nu mai are interes să părăsească jocul în acest moment. Munca de dezvoltare este o afacere care merge foarte bine.
Fundaţia Gates, de exemplu, unul dintre cei mai mari donori pe scena de profil, a contractat mai mult de jumătate din ajutorul oferit ţărilor în curs de dezvoltare către organizaţii americane – fie ele implementatori sau universităţi. Nimeni nu pune la îndoială bunele intenţii şi nici rezultatele, altminteri spectaculoase. Cu toate acestea, investiţia către susţinerea acestor ţări să îşi creeze sisteme proprii a fost net inferioară investiţiei în implementarea propriu-zisă a programelor. Criza din Africa de Vest a subliniat de o manieră dureroasă fragilitatea sistemelor de sănătate autohtone, neglijate ani de-a rândul.
Crearea capacităţii autohtone este un considerent recent. Programul PEPFAR, de exemplu, a adus o revoluţie în accesul la tratament cu antiretrovirale şi a reprezentat un puternic pas înainte pentru controlul HIV/SIDA. Abia al doilea val al programului, începând cu 2008, a început să investească în formarea şi retenţia cadrelor medicale în ţările ţintă – pe de o parte, în vederea asigurării necesarului de personal medical pentru a desfăşura activităţile de prevenţie şi monitorizare şi, pe de altă parte, pentru a continua activitatea de cercetare în domeniu. Pregătirea cadrelor medicale cere capacitate pentru educarea lor, pregătirea cere personal academic şi facilităţi corespunzătoare, iar acestea la rândul lor cer universităţi. Din această perspectivă, nicio şcoală de medicină din Africa nu se poate compara cu şcolile de medicină occidentale în termeni de volum de studenţi, dotări şi standarde educaţionale. Aceste universităţi vor trebui susţinute substanţial în anii care urmează pentru a deveni scriitorii propriilor scenarii.
Unele dintre acestea deja sunt, şi lideri locali există, dar într-o măsură prea mică prin comparaţie cu volumul întregii activităţi desfăşurate. Majoritatea studiilor care definesc politicile de sănătate continuă să aibă cea mai mare parte a autorilor provenind din instituţii occidentale. Aceasta nu este o problemă în sine, ci mai degrabă un simptom care vorbeşte despre modul în care sunt formulate priorităţile şi cine le formulează. Pe scurt, cine plăteşte. Donorii au început să se sesizeze asupra acestui aspect şi cer tot mai mult colaborări internaţionale cu participare locală, ceea ce face ca universităţile de prestigiu să dezvolte parteneriate mai mult sau mai puţin solide (se poate citi şi „disperate“, în funcţie de context) cu universităţi şi centre de cercetare locale.
Parteneriatele aduc, desigur, oportunităţi extraordinare. Nimeni nu poate nega că aceste parteneriate, fie ele în cercetare, implementare sau strategie, au adus de-a lungul anilor progrese concrete şi măsurabile la nivelul stării de sănătate a populaţiilor de interes. HIV/SIDA şi malaria continuă să omoare în regiune, însă la niveluri net inferioare faţă de acum zece ani. Sănătatea mamei şi a copilului, altă arie care continuă să fie de interes, vede mortalitatea infantilă şi postnatală scăzând cu 10–20% la fiecare doi-trei ani. Şcoli de medicină care pentru noi sunt cvasinecunoscute, precum Makerere University College of Health Sciences din Uganda, au parteneriate active cu universităţi de calibru mondial precum Johns Hopkins School of Public Health şi Karolinska Institutet, inclusiv programe permanente de doctorat în cotutelă. Ministrul sănătăţii din Rwanda din ultimii patru ani (!) este Senior Lecturer la Harvard Medical School. Totuşi, aceste parteneriate în ansamblul lor continuă să nu fie între egali. Reimaginarea angajamentului dintre Nord şi Sud, ca relaţii stabilite pe picior de egalitate ab initio, reprezintă o bornă pentru următoarea etapă a efortului de dezvoltare, care va vedea ţările în curs de dezvoltare continuându-şi creşterea în mod sustenabil pe fondul retragerii treptate a ajutorului internaţional.
Cercetarea academică în domeniul sănătăţii reprezintă doar o mică parte din întregul efort de dezvoltare, totuşi dependenţa de finanţare externă o poate face un indicator util pentru starea de fapt a sectorului. Universităţile americane Duke şi Vanderbilt au fost asociate fiecare, în diferite perioade, cu apelativul „Harvardul sudului“. Poate că momentul în care vom vedea un Harvard al Africii va marca începutul egalităţii de facto între Nordul rece şi Sudul cald.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.