Recent, Societatea Română de Medicină Fizică şi de Recuperare (SRMFR) a lansat versiunea în limba română a Raportului mondial privind dizabilitatea, realizat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi Banca Mondială şi dat publicităţii anul trecut. Documentul îşi propune să ofere guvernelor şi societăţii civile o descriere elaborată a importanţei dizabilităţii şi o analiză a răspunsurilor oferite, plecând de la cele mai bune informaţii ştiinţifice disponibile; pe baza acestei analize, să facă recomandări cu privire la acţiunile ce trebuie întreprinse la nivel naţional şi internaţional.

Raportul mondial privind dizabilitatea

   Capitolul 1. Să înţelegem dizabilitatea – defineşte termeni precum dizabilitate, discută prevenirea şi consideraţiile de natură etică legate de aceasta, introduce clasificarea internaţională a funcţionării, dizabilităţii şi sănătăţii (ICF) şi CPRD, şi discută dizabilitatea şi drepturile omului, precum şi dizabilitatea şi dezvoltarea. Dizabilitatea este termenul umbrelă pentru deteriorări, limitări ale activităţii şi restricţii ale participării, care se referă la aspectele negative ale interacţiunii dintre un individ (cu o anumită condiţie de sănătate) şi factorii contextuali ai acelui individ (personali şi de mediu). Factorii de mediu includ: produse şi tehno­logie; mediul con­struit şi cel natural; sprijinul şi relaţiile cu ceilalţi; atitu­dinile; sistemele de ser­vicii; politicile.

   Capitolul 2. Dizabili­tatea – o imagine globală – realizează o revizie a datelor cu privire la pre­va­lenţa dizabilităţii şi situaţia persoanelor cu dizabilităţi, la nivel mondial. S-a estimat că aproximativ un miliard de persoane trăiesc în lume cu dizabilitate, din care aproximativ 110 mi­lioa­ne cu dificultăţi semnificative de funcţionare. Dizabilitatea variază în funcţie de o combinaţie complexă de factori, ce include vârsta, sexul, stadiul de viaţă, expunerea la riscurile de mediu, statutul socio-economic, cultura şi resursele disponibile. Ratele crescânde ale dizabilităţii din multe locuri sunt asociate cu creşterile afecţiunilor cronice şi leziuni.

   Capitolul 3. Sistemul general de îngrijire a sănătăţii – investighează accesul la serviciile convenţionale de sănătate pentru persoanele cu dizabilităţi. Acestea se confruntă cu discrepanţe de sănătate şi mai multe nevoi neîmplinite, comparativ cu restul populaţiei. Toate ţările trebuie să lucreze pentru îndepărtarea barierelor şi pentru a face ca sistemele de îngrijiri medicale existente să fie mai cuprinzătoare şi mai accesibile pentru persoanele cu dizabilităţi. Au fost identificate strategiile pentru ca persoanele cu dizabilităţi să atingă cel mai înalt standard de sănătate posibil.

   Capitolul 4. Reabilitarea – include terapiile şi dispozitivele de asistare. Prioritatea este asigurarea accesului la intervenţii de reabilitare de calitate foarte bună, accesibile financiar, regulate şi adecvate, consecvente faţă de CRPD, pentru toţi cei care au nevoie de ele.

   Capitolul 5. Asistenţă şi suport. Multe persoane cu dizabilităţi au nevoie de asistenţă şi de sprijin pentru a atinge o calitate bună a vieţii şi pentru a participa la activităţile sociale şi economice pe picior de egalitate cu ceilalţi. În toată lumea, majoritatea asistenţei şi a suportului este oferită neoficial de membrii familiei sau de reţelele sociale. Îngrijirea informală este uneori indisponibilă sau inadecvată şi insuficientă. Furnizarea oficială de servicii de asistenţă şi suport este insuficientă, în special în statele cu venituri medii.

   Capitolul 6. Medii permisive. Mediile pot fie dizabilita persoanele cu probleme de sănătate, fie încuraja participarea şi incluziunea lor socială, economică, politică şi culturală. Îmbunătăţirea accesului la clădiri şi drumuri, transport, informaţie şi comunicare poate crea un mediu propice. Atitudinile negative sunt un factor de mediu foarte important. Cerinţele pentru progrese în domeniul accesibilităţii sunt: crearea unei „culturi a accesibilităţii“; aplicarea efectivă a legilor şi reglementărilor; o mai bună informare despre medii şi accesibilitatea acestora.

   Capitolul 7. Educaţia. Copiii cu dizabilităţi au mai puţine şanse de a începe şcoala, decât cei fără, şi au o rată mai scăzută de rămânere în sistem şi de promovare la şcoală. Educaţia incluzivă poate ajunge mai bine la majoritate şi evită izolarea copiilor cu dizabilităţi de familiile acestora şi de comunităţi. Schimbările sistemice şi de nivel şcolar pentru înlăturarea barierelor fizice şi de atitudine şi furnizarea de plasamente rezonabile şi de servicii de sprijin sunt necesare pentru asigurarea accesului egal la educaţie al copiilor cu dizabilităţi.

   Capitolul 8. Munca şi ocuparea forţei de muncă. Aproape toate slujbele se pot efectua în mod productiv de persoanele cu dizabilităţi, dacă au parte de mediul adecvat, însă acestea se confruntă cu rate semnificativ mai scăzute de angajare decât persoanele fără dizabilităţi. Cauze: lipsa de acces la educaţie, instruire şi reabilitare profesională, inaccesibilitatea la locul de muncă, percepţiile angajatorului cu privire la dizabilitate.

   Capitolul 9. Calea de urmat: recomandări. Barierele dizabilitante pot fi: politici şi standarde inadecvate, atitudini negative, lipsa furnizării de servicii, finanţare inadecvată, lipsa de accesibilitate, lipsa de consultare şi implicare şi lipsa de dovezi. Ca urmare, persoanele cu dizabilităţi se confruntă cu dezavantaje precum sănătate precară, realizări mai scăzute privind educaţia, rate mai scăzute de angajare, rate mai ridicate ale sărăciei, lipsa independenţei.

   Recomandările cuprinse în raport: permiterea accesului la toate politicile, sistemele şi serviciile convenţionale; investiţia în programe şi servicii specifice pentru persoanele cu dizabilităţi; adoptarea unei strategii naţionale şi a unui plan de acţiune; implicarea persoanelor cu dizabilităţi; ameliorarea capacităţii resursei umane; asigurarea finanţării adecvate şi îmbunătăţirea accesibilităţii financiare; creşterea gradului de conştientizare şi înţelegere a dizabilităţii; îmbunătăţirea colectării datelor despre dizabilitate; consolidarea şi sprijinul cercetării referitoare la dizabilitate.

Cum pot fi transpuse în practică recomandările?

   La nivel mondial, Raportul este o piatră de hotar pentru persoanele cu dizabilităţi. Este rezultatul unei munci de mai bine de trei ani, a peste 370 de redactori, specialişti, participanţi la consultările regionale, mulţi din aceştia cu dizabilităţi, din 70 de ţări. Aşa cum s-a prezentat, dizabilitatea este un parametru foarte greu de măsurat, este practic un continuum, de la dizabilităţi minore către dizabilităţi majore, ea apare acolo unde punem pragul, iar pragul este în funcţie de persoana respectivă. Să dau un exemplu: dacă un lucrător în agricultură are două falange distale de la degetul mic de la mână lipsă, nu e o dizabilitate la fel de mare ca pentru cineva care lucrează la calculator sau cântă la un instrument muzical. Dizabilitatea este ceva foarte greu de definit, deoarece nu e un atribut al persoanei, ci o interacţiune între ceea ce poate să facă o persoană şi mediul înconjurător, facilitatorii şi barierele sale. Şi atunci, definiţia depinde foarte mult de punctul din care priveşti.

   Raportul mondial privind dizabilitatea ne spune că sunt mai multe persoane cu dizabilităţi decât credeam, un miliard, şi acest număr e în creştere, deoarece sunt în creştere bolile cronice, dezastrele, conflictele. Persoanele cele mai vulnerabile sunt femeile, vârstnicii şi cei săraci. Semnalează barierele în societate şi impactul lor negativ asupra personelor cu dizabilităţi, arată şi cum le putem oferi asistenţă. Aceste bariere – atitudinile negative ale celorlalţi, lipsa de acces la transport, informaţii, servicii, politici inadecvate, lipsa datelor, a implicării – chiar creează dezavantaje acestor persoane: sănătate mai proastă, achiziţii educaţionale mai puţine, rate mai mari de sărăcie, creşterea dependenţei şi reducerea participării. Unul din mesajele importante ale raportului este că putem face ceva să rezolvăm aceste probleme. Raportul subliniază nouă recomandări, din care trei sunt foarte importante. Persoanele trebuie să aibă acces egal cu celelalte la servicii de bază, la educaţie, servicii de sănătate, transport în comun, la orice serviciu public. În plus, persoanele cu dizabilităţi au nevoie de sprijin, fie că e scaun cu rotile, sau o persoană, sau un serviciu de asistare. În al treilea rând, este vorba de viziunea proprie fiecărei ţări, e nevoie de strategii naţionale privind dizabilitatea, de un plan cuprinzător cu ceea ce se poate face pentru a asigura drepturile acestor persoane.

   Sunt preşedintele comunităţii de difuzare şi implementare a raportului privind dizabilitatea, urmăresc, analizez implementarea lui la nivel naţional. Am prezentat ce am făcut noi în Italia, am definit planul naţional pentru reabilitare, nu doar cea medicală, ci împreună cu alţi profesionişti. Drepturile persoanelor trebuie tratate global, cele de sănătate şi sociale, trebuie să oferim soluţii, utilizând finanţele într-un mod mai bun decât în trecut. Este posibil, încercăm să arătăm guvernelor, decidenţilor politici, că fondurile utilizate în reabili­tare sunt un mod de a investi pozitiv pentru orice ţară.