Istoria
științei abundă în exemple despre marii descoperitori care au avut de suferit
din cauza reacțiilor contemporanilor – reacții de neîncredere, suspiciune și
chiar violență. Galileo Galilei a fost întemnițat în anul 1633 pentru că a
susținut teoria heliocentrismului, iar Giordano Bruno a fost ars pe rug la 17
februarie 1600 pentru că descoperirile sale din astronomie contraziceau teoria
catolică despre crearea și funcționarea Universului. Și în medicină, progresul
cercetătorilor a adus la lumină fapte și explicații atât de noi, încât păreau
provocatoare și chiar amenințătoare pentru colegii lor, care i-au tratat adesea
cu ironii, insulte, amenințări și pedepse.
Sacherman
a publicat într-un studiu amplu (în anul 1997) multiple exemple din cercetarea
științifică medicală care au întârziat procesul de cunoaștere, deși noile
teorii se bazau pe o cercetare solidă și pe rezultate obiective. El crede că
suprimarea ideilor științifice nou-născute de „specialiștii“ consacrați și
obtuzi are mai multe explicații psihologice. Printre acestea se află „spiritul
de turmă“, contrastul de înțelegere între descoperitori și profesioniștii
convenționali, frica de o schimbare care ar putea amenința ierarhia stabilită
în cercurile academice implicate, incapacitatea de înnoire a credințelor și
stabilirea de tabuuri în știință.
După
ce și-a publicat istorica lucrare De motu cordis în anul 1628, lucrare
în care fiziologia circulației sanguine era corect descrisă pentru prima dată,
William Harvey a fost viguros atacat de mulți medici londonezi. Contemporanul
său, John Aubrey l-a calificat drept „un nebun vulgar, împotriva căruia erau
toți ceilalți medici care nu ar fi dat nici măcar trei bănuți pentru un
medicament de al său“.
Medicul
savant italian Luigi Galvani (1737–1790), pionier în studiul efectului biologic
al electricității, a fost batjocorit de public și poreclit „doctor de broaște“.
După
primul vaccin antivariolic aplicat cu succes la om în anul 1796, medicul englez
Edward Jenner a devenit „părintele imunologiei“ și a contribuit la salvarea
unui număr imens de oameni, deși un coleg al lui scria: „Prin inocularea cu
vaccin a oamenilor, aceștia vor avea fețele transformate în capete de vită, le
va crește părul pe față și vor tuși“.
Faimosul
chirurg francez Alfred Velpeau a primit introducerea anesteziei cu ostilitate
și proferă în 1839: „Abolirea durerii în chirurgie este o himeră. Cuțitul și
durerea sunt două termene ale chirurgiei care vor fi întotdeauna asociate cu
păstrarea stării de conștiență a bolnavului“.
Chirurgul
englez Joseph Lister (1827–1912) și obstetricianul maghiar Ignaz Semmelweis
(1818–1865), care a practicat și la clinicile vieneze, au avut mari dificultăți
să convingă lumea medicală despre avantajele antisepsiei și asepsiei, deși
metodele descrise de ei dovediseră eficacitate în prevenirea infecțiilor.
Adepții
teoriei generației spontanee s-au opus vreme îndelungată descoperirilor lui
Louis Pasteur (1822–1895) și disputa lor, care a avut un mare răsunet în
publicul laic, s-a deplasat de la înțelegerea mecanismului bolilor la
contradicția dintre materialism și idealism/spiritualism.
În
a doua jumătate a secolului XIX, chirurgia europeană era dominată de germanul
Christian Albert Theodor Billroth, cel care a perfecționat chirurgia abdominală
și a ridicat-o la un nivel fără precedent până la el. Billroth era și un
muzician educat, prieten apropiat al lui Johannes Brahms. Dar curând, după ce
danezul Rehn a comunicat prima sutură cu succes a unei plăgi cardiace, în anul
1886, Billroth a făcut un comentariu nefericit, care va fi întotdeauna legat de
numele său: „Acel chirurg care va încerca să sutureze țesutul inimii nu merită
stima colegilor săi“. La numai câteva decenii de sentința greșită a lui
Billroth, chirurgia cardiacă urma să-și înceapă glorioasa cariera, care a dus
la corectarea celor mai multe afecțiuni ale inimii.
Efectul
optic Doppler, propus de autorul cu același nume în anul 1842, a întâmpinat
atacuri pentru mai mult de două decenii. Acesta stă la baza unei tehnici de
investigare neinvazive – ecografia (cu subdiviziunea de ecocardiografie), care
a adus mari beneficii diagnosticului medical din secolul al XX‑lea.
În
anul 1929, rezidentul Werner Forsmann (1904–1979) a efectuat pe el însuși un
cateterism cardiac, prin introducerea unui cateter prin vena antecubitală, care
a fost avansat apoi până în atriul drept. Cu radiografia care confirma prezența
intracardiacă a cateterului, el se aștepta să înceapă cu succes stagiul său de
cardiologie la Spitalul „Charite“ din Berlin, unde fusese admis. Șeful
serviciului de la „Charite“ a anulat însă postul lui Forsmann, care a ajuns în
cele din urmă urolog. Fundația Nobel i-a acordat în 1954 premiul pentru
introducerea tehnicii de cataterism cardiac, premiu pe care l-a împărțit cu
francezul André Cournand.
Premiul
Nobel pentru biologie și medicină a fost acordat în anul 1962 lui James Watson,
Francis Creek și Maurice Wilkins pentru identificarea structurii acidului dezoxiribonucleic,
descoperire care a deschis calea înțelegerii eredității și studiului geneticii.
Primii doi, care descriseseră modelul molecular al structurii în dublu helix în
anul 1954, fuseseră sfătuiți în mod repetat de mai mulți colegi să abandoneze lucrul
lor într-un „domeniu care nu duce nicăieri“.
Cercetările
lui Watson și Creek au beneficiat de descoperirea anterioară a lui Linus
Pauling (1901–1994), singurul om care a
câștigat de două ori premiul Nobel (pentru chimie și pentru fizică), în domeniul
structurii moleculei de proteine. Pauling a fost și foarte activ pe plan
social, militând pentru interzicerea experiențelor nucleare. El a fost printre
primii care au demonstrat efectul nociv asupra oamenilor al căderilor
radioactive care urmau exploziilor experimentale. În calea lui Pauling s-au
ridicat mari forțe potrivnice politice, militare și economice, dar savantul a
reușit să mobilizeze opinia publică internațională și comunitatea savanților și
să obțină acordul internațional de interzicere a experiențelor nucleare.
Și
în epoca modernă, cercetătorii din științele medicale s-au lovit de
obscurantismul agresiv al colegilor. Publicații ostile au atacat descoperirea
din 1972 a nanobacteriilor, de Robert L. Flock. Lynn Margulis, care a
identificat în 1970 organitele endosimbiotice, a pierdut finanțarea
cercetărilor sale și a fost sarcastic denigrat, iar Stanley Prusiner, care a
descris prionii în 1982, a avut de așteptat mai mulți ani până când comunitatea
științifică a confirmat descoperirea lui, dar a câștigat, în cele din urmă,
premiul Nobel.
După
confirmarea teoriei emise de virusologul american Francis Peyton Rous
(1897–1970), care a stabilit etiologia virală a unor cancere, tratamentul
bolilor maligne a intrat și pe calea terapiei imune și a prevenirii prin
tratarea infecțiilor cu virusuri. Rous completase seria de experiențe care i-au
confirmat ipoteza și fusese propus pentru premiul Nobel din anul 1926, dar au
trebuit să mai treacă patruzeci de ani ca scepticismul și neîncrederea să poată
fi învinse de alte experimente confirmatoare.
După
32 de ani în care a suportat batjocura și ignorarea descoperirilor sale, în
anul 1984, B. McClintock a fost onorat cu premiul Nobel pentru descrierea
elementelor genetice mobile, a transpozonilor, numiți și „gene săltărețe“.
Abia
după 1990, afirmația lui Fernando Nottenbohm că în creierele mamiferelor
regenerarea poate duce la formarea de noi neuroni a fost acceptată ca adevăr
dovedit științific.
De
curând, lui Robin Warren și Barry Marshall li s-a recunoscut veridicitatea
explicației lor că ulcerele gastroduodenale sunt provocate de agentul infecțiosHelicobacter pylori.
Toate
acestea sunt doar câteva exemple de mari descoperiri medicale întâmpinate la
început de neîncredere și minimalizate de adversarii lor, care au reușit să-și
dovedească valoarea și să fie recunoscute. Cei care lucrează în mediul
cercetării științifice știu că tot timpul apar ipoteze fanteziste, cercetări cu rezultate eronate prin greșeli de
tehnică și metodologie și prezentări care intră în categoria pseudoștiinței.
Rigoarea circumspectă a comitetelor editoriale și a celor care selectează
lucrările care ajung să fie prezentate în congrese este necesară și foarte
utilă. Între cele două extreme, evaluarea critică dar corectă și opoziția ostilă
și greșită, cercetarea medicală își continuă progresul de la generație la
generație, adesea însă întârziată, de ultima dintre cele două.
