Dr.
Victor Gordan, originar din satul Bănișor, județul Sălaj, a emigrat
în SUA în 1971, după aproape șapte ani petrecuți în închisorile politice și
lagărele de muncă forțată ale regimului comunist. A devenit cunoscut în
America, dar și în restul lumii ca unul dintre cei care au susținut existența
unui sindrom al Golfului Persic, care i-a afectat pe militarii aflați în Irak
în 1990.
Acum
octogenar, a dorit să lase o mărturie scrisă despre vremurile de demult, despre
consecințele pe care doctrina marxist-leninistă le-a avut atât asupra vieții
sale, în plan fizic, psihologic și socio-profesional, cât și asupra societății
românești, așa cum le-a perceput în cele peste două decenii în care le-a fost
martor. Rezultatul este un volum scris în limba engleză și publicat în 2016 în
SUA, intitulat simplu – Victor – și având subtitlul „Amintiri din
regatul absurdităților și terorii”.
Este
o carte fără pretenții literare, doar autobiografice, din paginile căreia
răzbat durerea și neputința, emoția tânărului fiu de țăran care voia să învețe
carte și să devină medic. Dorința sa de a face bine semenilor a fost frântă în
repetate rânduri de un regim care nu accepta abateri de la șablon și nici măcar
gânduri personale care să iasă din linia trasată de partid și de Uniunea
Sovietică. Autorul a vrut să lase astfel pentru contemporani, pentru cei tineri
și pentru posteritate, o mărturie revelatoare despre atrocitățile comise în
perioada comunistă și despre organizarea unui sistem de opresiune care a sfârșit
prin a se autodistruge. Cele trei părți ale volumului: „O serie de viniete,
fire întretăiate care definesc cadrul…”, „Uraganul sau amintiri din detenție”
și „Evadarea și libertatea” marchează, de fapt, un „înainte” și un „după” ce
delimitează perioada cea mai grea a vieții protagonistului – încarcerarea și
munca în lagărele de concentrare.
Scurtele
istorisiri ale primei părți sunt ca mici piese de puzzle care ajung să ne
descrie aparatul comunist de opresiune din perioada guvernărilor Petru Groza și
Gheorghiu-Dej, și felul în care Victor Gordan, deși provenea dintr-o familie
modestă, ceea ce îl califica în categoria de persoane cu „origini sănătoase”, a
ajuns să fie luat în vizorul rețelei de informatori ai Securității și suspectat
de a fi organizat un grup de rezistență anticomunistă.
Prima
schiță are loc în 1943, în plin război, când autorul avea doisprezece ani, și
încă nu se vedea la orizont furtuna roșie ce avea să devasteze România. Se
simte încă din aceste pagini, ca și din restul cărții, legătura puternică a
autorului cu divinitatea, dar și cu biserica greco-catolică în a cărei credință
fusese botezat și crescut. Credința nu l-a părăsit pe Victor Gordan nici în
momentele cele mai negre ale vieții sale, refuzând în repetate rânduri să se lepede
de ea, indiferent de consecințe, chiar și după scoaterea ritului greco-catolic
în afara legii, în 1948.
Trecând
prin liceu ca bursier, și apoi, din 1952, prin Facultatea de medicină de la
București, Victor asistă la schimbările noii orânduiri: sovietizarea științei
și denigrarea cercetărilor venite din Vest, îndoctrinarea constantă,
distrugerea instituțiilor religioase și de învățământ cu tradiție, lipsa
alimentelor și insinuarea între elevii și studenții adevărați a trimișilor
statului comunist. Acceptați fără examen, scopul unic al acestor indivizi era
spionarea celorlalți și accederea în posturi fruntașe ale administrației. De la
acești „colegi” a venit și nenorocirea lui Victor Gordan, care a fost arestat
la 22 septembrie 1958, chiar înainte de susținerea ultimului examen care i-ar
fi conferit diploma de medic.
Partea
a doua a cărții ne scufundă, la propriu, în atrocitățile comise de comuniști
față de dușmanii de clasă, cei care nu meritau niciun fel de considerație
tocmai pentru că, intelectual și moral vorbind, erau niște elite. Ridicat la
propriu de la spitalul unde era intern, legat la ochi, Victor Gordan este dus
într-un loc neidentificat, apoi interogat sub înfometare și privare de somn
până când leșină de epuizare. Mai apoi face cunoștință cu colegii de celulă,
află poveștile lor, dar și relatări despre fapte petrecute în alte închisori.
În același timp, descoperă cu amărăciune că nici măcar în închisoare nu poți
spune fără grijă ce gândești, căci și aici erau introduși informatori dispuși
la orice pentru a obține favoruri personale.
După
un simulacru de proces, unde se vede judecat alături de alți colegi de la
Medicină, este trimis inițial la Jilava și apoi la muncă forțată, în Balta
Brăilei, la înălțat diguri și săpat canale, în condiții inumane. Doar spiritul,
credința și forța morală i-a ținut pe o linie de plutire în fața rațiilor
alimentare insuficiente, a frigului și a insalubrității generale în care erau
nevoiți să trăiască. Chiar și așa, în ciuda supravegherii gardienilor și a
spionilor infiltrați, organizau la adăpostul nopții adevărate cursuri și
dezbateri cu cele mai diferite subiecte, în funcție de pregătirea fiecăruia. Și
uneori, la marile sărbători, preoții aflați acolo săvârșeau într-un ungher de
baracă taina unei liturghii care să îi apropie de Dumnezeu și să le dea tăria
să reziste.
În
primăvara lui 1960, Victor Gordan este desemnat medicul coloniei de prizonieri,
ceea ce îi dă prilejul să încerce îmbogățirea alimentației deținuților, care
ajunseseră să consume carnea cailor rechiziționați din gospodăriile țăranilor
mecanizați forțat. De asemenea, îl obligă să găsească remedii naturale pentru
bolile diareice omniprezente, căci nu existau medicamente pentru „dușmanii de
clasă”. Latrinele din vecinătatea bucătăriei și eterna mișunare a șobolanilor
declanșează o epidemie de leptospiroză, realitate acceptată cu greu de
conducerea lagărului.
După
o serie de peregrinări pe cursul Dunării, în decembrie 1961 îl regăsim la
Gherla, tot ca medic al deținuților, calitate ce i-a permis să treacă prin mai
multe celule și să îi cunoască pe cei închiși acolo. Aceasta este perioada în
care este martorul unei noi metode de reeducare a comuniștilor: îndemnul de
a-și denunța rudele și prietenii și de a mărturisi credința în victoria
comunismului.
Grațierea
decretată de Gheorghe Gheorghiu-Dej în 1964 îi redă, fizic, libertatea și lui
Victor Gordan, care însă nu reușește să își găsească locul, simțind că a trecut
dintr-o închisoare mică într-una mai mare, întinsă peste toată țara. Abia după
trei ani, timp în care a lucrat ca asistent al unui medic de țară, i se permite
să susțină din nou examenul pentru obținerea diplomei de medic. Acesta
includea, pe lângă probele de specialitate, medicale și chirurgicale, și
chinuitorul examen de marxism-leninism. Atmosfera de opresiune și lipsa
oricăror perspective de integrare socială sau de creștere profesională din
cauza trecutului „pătat” îl determină să încerce să fugă din țară, în
Iugoslavia, folosindu-se de informațiile căpătate de la colegii din închisoare.
Prima încercare eșuează, și Victor ajunge din nou deținut, cu o sentință de
trei ani, dictată într-un proces de câteva minute, din care execută, din
fericire, doar unsprezece luni. După eliberare este trimis ca medic de țară
într-un sat din Oltenia, unde începe iar să pună la cale marea evadare spre
Apus. Cu ajutorul unui prieten, dar nu fără peripeții, reușește în toamna
anului 1970 să treacă granița în Iugoslavia, să străbată toată țara pe jos,
mâncând pe apucate din roadele pământului, și să ajungă în Italia, la Trieste,
de unde a cerut azil politic în SUA.
Am
putea crede că este o poveste cu final fericit, dacă însuși autorul nu ne-ar fi
mărturisit, de această dată foarte succint, despre coșmarurile care l-au
chinuit mulți ani, când se vedea iar încarcerat sau săpând canale. Sau despre
neîncrederea cu care îl priveau în primii ani americanii, chiar după ce
obținuse dreptul de a practica medicina acolo, catalogându-l drept nazist, semn
că aparatul propagandei comuniste își făcuse bine treaba.
La
finalul lucrării, autorul dedică mai multe pagini celei mai importante
realizări profesionale: recunoașterea sindromului Golfului Persic ca o boală
organică, provocată de expunerea soldaților la un mediu toxic, o patologie
diferită de sindromul de stres posttraumatic. Concluzia nu e greu de văzut,
utopia comunistă și-a dovedit lipsa de substanță și de sustenabilitate, în
vreme ce oameni ca dr. Victor Gordan s-au ridicat din suferință și au reușit să
dea un sens trecerii lor pe pământ.
