Sper ca mie, un modest medic născut, educat şi specializat în România, să mi se alăture adevărate personalităţi, oneste, din lumea medicală internă, în efortul de a readuce învăţământul medical românesc la standarde occidentale. (...) "> Măsuri posibile pentru redresarea învăţământului medical românesc - Viața Medicală
Newsflash

Măsuri posibile pentru redresarea învăţământului medical românesc

de Dr. Karnig D. MAGARDICIAN - aug. 12 2011
Măsuri posibile pentru redresarea învăţământului medical românesc

     Sper ca mie, un modest medic născut, educat şi specializat în România, să mi se alăture adevărate personalităţi, oneste, din lumea medicală internă, în efortul de a readuce învăţământul medical românesc la standarde occidentale. (...)
 

     Sper ca mie, un modest medic născut, educat şi specializat în România, să mi se alăture adevărate personalităţi, oneste, din lumea medicală internă, în efortul de a readuce învăţământul medical românesc la standarde occidentale.
    Nu doar prin „ghiduri de practică medicală“ vom putea ieşi din această situaţie. Medicina se învaţă în primul rând „om de la om“ (adevăr asumat de mine încă din anul III de facultate, când şansa a făcut să am un dascăl precum regretatul prof. dr. Mihail Anton), adevărate „şcoli medicale“ existând doar în puţine centre universitare din ţară. Calitatea aspiranţilor la „arta“ medicală este esenţială pentru un învăţământ superior de calitate, ei trebuie formaţi dar şi selectaţi corespunzător.
    Pentru a putea spera la o revenire a Medicinii româneşti la standarde occidentale, trebuie să începem cu redresarea învăţământului liceal. Tinerii nu pot face faţă cerinţelor unui învăţământ superior medical de calitate fără acumularea cunoştinţelor fundamentale la anumite discipline (în primul rând, dar nu numai, la unele discipline biologice, chimie şi fizică). În acest sens trebuie regândit şi concursul de admitere la facultate. Reconfigurarea acestui concurs ar trebui făcută numai după o largă consultare a cadrelor didactice de la disciplinele biomedicale fundamentale. Optim ar fi două zile de concurs, fiecare constând într-un test grilă cu minimum 100 de întrebări. În prima zi ar trebui testate cunoştinţele de Anatomia şi fiziologia omului (întreg manualul, fără lucrări practice şi noţiuni de igienă/patologie) şi unele capitole din Genetică, iar în a doua strict capitolele de fizică şi chimie considerate necesare unui viitor medic de către cadrele didactice de la Biochimie şi Biofizică (cu minimum de probleme, exclusiv legate de buna însuşire a unor noţiuni medicale).
    Trebuie semnalat însă faptul că, redactat la întâmplare, de către persoane fără cunoştinţe de docimologie, un test grilă riscă să nu-şi atingă scopul, deoarece la concursul de admitere se folosesc teste cu criterii relative (adică având la bază curba rezultatelor tuturor candidaţilor) şi nu teste cu criterii absolute (adică în raport cu un criteriu de performanţă acceptabil). Sunt unul dintre autorii singurei cărţi în limba română care tratează tehnica redactării corecte a întrebărilor cu sugestii de răspuns multiple (coordonator fiind fostul meu profesor de Fiziologie, dr. Paul Naicu), lucrarea conţinând inclusiv un algoritm util în depistarea răspunsului corect, bazat pe cele mai noi date ale docimologiei moderne. Cartea a apărut în 2001, la editura Niculescu, cu titlul „Anatomia şi fiziologia omului – subiecte comentate pentru bacalaureat, olimpiade şcolare şi admitere la facultate sau colegiu“.
 
     Starea actuală a manualelor de Anatomia şi fiziologia omului
 
   În epoca biologiei moleculare, în cercetarea naturii s-au impus viziunea sistemică şi interdisciplinaritatea (împletită strâns cu superspecializarea), făcând ca în studiul organismului uman să ne confruntăm cu o acumulare masivă de noi cunoştinţe şi cu necesitatea revizuirii multor concepte ştiinţifice.
    E de înţeles atât dificultatea asigurării învăţământului preuniversitar cu manuale restructurate, la nivelul exigenţelor secolului XXI, cât şi necesitatea implicării în această activitate a unor cadre didactice universitare cu mare experienţă. Dar, pe lângă o falsă modernizare a acestor manuale (redusă la îmbunătăţirea aspectului lor grafic, cu toate că iconografia bogată este în multe cazuri pur decorativă), s-a recurs la o reducere semnificativă a bagajului de informaţii prezentate. Cauza o reprezintă obligativitatea reducerii numărului de pagini (realizată prin „condensarea“, frecvent criptică, a noţiunilor), impusă de nevoia unui preţ mic, cerinţă care, nerespectată, atrage automat eliminarea lucrării de către Consiliul Naţional pentru Evaluarea şi Difuzarea Manualelor (CNEDM).
    Pentru a mă putea pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra calităţii lor, am studiat manuale alternative publicate în ultimul deceniu de către mai multe edituri. În final, n-am înţeles cum este posibil să scape evaluării calitative atât de multe greşeli (unele corectabile prin simpla consultare a unui dicţionar medical, cum este cel excelent al profesorului Valeriu Rusu) şi, mai ales, numeroase neconcordanţe, fie în tratarea aceleiaşi noţiuni la pagini diferite, fie între cele menţionate în text şi ceea ce rezultă din consultarea schemelor sau figurilor din manual (ultima situaţie provoacă mari probleme celor care rezolvă teste-grilă). Lăsând la o parte vina autorilor, cele de mai sus pledează atât pentru neprofesionalismul referenţilor ştiinţifici ai manualelor, cât şi pentru inutilitatea CNEDM, organism bugetofag, ale cărui evaluări sunt non-calitative.
 
    Exigenţele calitative ale unui bun manual
 
    Un bun manual trebuie să aibă în vedere obiective majore. Primul are importanţă teoretică şi se referă la faptul că liceul trebuie să asigure tinerilor un bagaj minimal de cultură generală, dar la nivelul cunoştinţelor secolului XXI. Al doilea are importanţă practică şi se referă la descrierea structurilor organismului uman şi a funcţiilor acestora, astfel încât să fie asigurată atât premisa înţelegerii măsurilor necesare pentru păstrarea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor, cât şi interpretarea corectă a unor simptome şi semne incipiente de boală. Hiperspecializarea, ce domină lumea ştiinţifică modernă, ar trebui să impună detronarea din poziţii fruntaşe în programa şcolară a unor discipline ce promovează cunoştinţe utile cu adevărat numai unui grup restrâns de tineri, cu reconsiderarea locului ocupat de către disciplina biologică în discuţie. Cunoştinţele de anatomie şi fiziologie sunt utile oricărui individ, ajutându-l să-şi prezerve în mod conştient starea de sănătate, în afara beneficiului personal contribuind astfel şi la diminuarea cheltuielilor din domeniul sanitar.
    Într-un manual modern de Anatomie şi fiziologie nu poate fi evitată şi prezentarea unor numeroase noţiuni care în prezent sunt proprii unor discipline ştiinţifice independente, dintre care unele sunt foste capitole ale acestor principale două ramuri ale biologiei (histologie, embriologie, neurofiziologie, imunologie etc.), iar altele sunt discipline de „graniţă“ (biofizică, biochimie, biocibernetică, biologie celulară şi moleculară etc.).
    Pentru evitarea formalismului, persistând cu prezentarea în manuale a unor „lucrări practice“ (LP), care nu sunt la îndemâna laboratoarelor şcolare de biologie, ministerul de resort ar trebui să asigure acestora, pe suport video, un material care să cuprindă atât demonstraţii, cât şi LP posibil a fi efectuate de către elevi. Separat de manualul propriu-zis şi cu iconografie alb-negru pentru diminuarea costului, autorii ar trebui să redacteze un alt volum care să cuprindă atât teme, cât şi conexiuni clinice pe înţelesul elevului. Acest lucru se practică şi în SUA, existând de exemplu un „Student Study Guide“ care acompaniază manualul lui K. M. Van de Graaff şi Stuart Ira Fox, sau „Clinical Connections“ ce însoţeşte manualul lui Gerard J. Tortora.
    Pe întreaga durată a concursului pentru selectarea unui manual, numele autorilor lucrărilor respective trebuie ţinute secrete. Acceptarea în concurs va fi precedată de o evaluare responsabilă a acestor lucrări (nivel ştiinţific, caracter didactic, respectarea curriculei), făcută obligatoriu de cadre didactice universitare cu mare experienţă, retribuite corespunzător pentru a presta o muncă de calitate. S-ar face cu mai mare uşurinţă evaluarea calitativă dacă, în textul manualului, mai ales în cazul unor chestiuni controversate, s-ar identifica cu cifre sursa bibliografică. Bibliografia trebuie să cuprindă obligatoriu şi lucrări publicate în ultimii câţiva ani. Ar fi bine ca manualul câştigător să fie hotărât prin votul profesorilor de liceu, după prezentarea simultană pe net, din fiecare lucrare, a cel puţin unui capitol important (sistem nervos, circulator, digestiv, metabolism etc.).
    Când fostul meu profesor de Fiziologie (al cărui discipol mă consider) mi-a propus să colaborăm la publicarea unor lucrări de „Anatomia şi fiziologia omului“ pentru liceu, mi-a indicat ca în redactarea capitolelor ce-mi revin să respect anumite cerinţe:
    1. Redactarea trebuie făcută respectând exigenţele impuse de evaluarea cunoştinţelor elevilor prin metoda testelor-grilă. Fiecare autor trebuie să-şi exprime tranşant părerea în cazul unor chestiuni controversate, supunându-se însă hotărârii luate de către coordonatorul lucrării, în grija căruia se află prezentarea unitară a noţiunilor.
     2. Să se acorde importanţă simplităţii şi clarităţii în prezentarea datelor, textul trebuind să fie concis şi uşor de înţeles.
    3. Pentru ca transmiterea în scris a informaţiei să se apropie de eficienţa transmiterii verbale, trebuie prezentate (eventual cu litere mici) suficiente explicaţii, care vor asigura profesorului o marjă mai largă în pregătirea lecţiilor şi vor permite unui elev conştiincios studiul individual al manualului chiar în absenţa unui meditator competent. În acelaşi scop, trebuie urmată o progresie logică în dezvoltarea subiectelor, în plus întocmind cu toată atenţia un index alfabetic de noţiuni (de regulă absent din lucrările româneşti).
    4. Este necesară evitarea descrierilor simpliste, fiind preferată integrarea şi sistematizarea informaţiei, astfel încât cititorul să nu se limiteze doar la memorarea datelor respective, putândule utiliza eficient.
    5. Să fim convinşi de faptul că o informaţie, oricât de complexă, poate fi transmisă clar dacă este prezentată sistematic şi logic. De mare ajutor poate fi prezentarea noţiunilor în contextul dezvoltării lor istorice, precum şi cu menţionarea unor experimente fundamentale.
   6. Este necesară o limitare judicioasă a materialului prezentat, în selectarea datelor apelându-se mai degrabă la „eliminare“ decât la „condensare“, metodă total neindicată începătorilor. Formulările prea scurte, ultrasintetice, doar enumerative, sunt deseori derutante şi împiedică formarea unei imagini clare a noţiunilor respective, fiind îndoielnic faptul că elevul ar putea folosi în viitor cunoştinţele astfel însuşite.
    7. Ilustraţiile trebuie să nu se limiteze la un simplu efect decorativ, ci să implice efectiv memoria vizuală în mai buna fixare a cunoştinţelor însuşite. Diagramele şi schemele trebuie să fie ilustrative pentru cele menţionate în text, neîncărcate şi uşor de descifrat.
    8. Temele trebuie să implice din partea elevului un efort cognitiv real, ţinând cont de faptul că, după unele date clasice, noi reţinem 80% din ceea ce suntem capabili să afirmăm cu cuvinte proprii şi 90% din ceea ce spunem şi facem în acelaşi timp (memoria vizuală contribuie doar cu 30%). Conceptul „a cunoaşte“ reprezintă un proces mai activ decât memorarea, deoarece comportă în plus capacitatea de a explica în termeni proprii noţiunea respectivă, a o interpreta, ilustra, compara sau opune unor concepte apropiate.
    9. În final, dar nu în cele din urmă, trebuie asigurată o concordanţă cât mai bună cu nivelul manualelor preuniversitare din ţările cu învăţământ dezvoltat.
 
    Soluţii pentru un învăţământ superior medical de calitate
 
    Un raport UNESCO privind starea învăţământului în lume, dat publicităţii în 2000, conţine şi date care oglindesc perfect starea actuală din învăţământul superior medical românesc: „Descoperiri ştiinţifice fundamentale şi tulburătoare apar într-un ritm mai rapid decât cel al reeditării şi revizuirii manualelor. Laboratorul de cercetări absoarbe finanţele prevăzute pentru centrele de învăţământ, iar cadrele didactice se ocupă cu cercetarea, deoarece viitorul lor depinde de rezultatele pe care le obţin în specialitate. Fără a avea o formaţie pedagogică organizată, li se încredinţează studenţi cărora nu li se presupune dreptul de a-i judeca. Renumele se măsoară după numărul de publicaţii mai degrabă, decât după calitatea personalului format“. Departe de mine gândul de a subestima importanţa cercetării pentru cadrele didactice din învăţământul superior (vezi criteriile Bologna), dar sunt convins că nu se poate accepta nici minimalizarea importanţei demersului didactic. Oare nu trebuie să existe nicio diferenţă între un cercetător ştiinţific gr. I şi un profesor universitar? Consider că, pe lângă activitatea ştiinţifică (separat apreciată şi retribuită prin contracte de cercetare), performanţa didactică trebuie să fie obligatorie pentru orice cadru universitar.
    Din păcate, în multe facultăţi primează grija asigurării prin orice mijloace a nevoii lor de finanţare, trecând pe un plan secund nevoia de programe universitare moderne, stil didactic cu adevărat academic, regim sever al frecvenţei, notare strictă şi promovarea competenţelor. Trebuie să revenim la calitatea corpului didactic care, în urmă cu trei-patru decenii, asigura în ţara noastră un învăţământ cu advărat competitiv.    
    Pentru ca activitatea didactică să devină atractivă, încât să ajungă dascăli tinerii cei mai capabili, trebuie îmbunătăţită salarizarea cadrelor didactice (posibilă prin mai buna organizare a învăţământului preuniversitar şi prin redimensionarea unui învăţământ superior hiperinflat). Însă de importanţă este nevoia respectării stricte a principiului de promovare în funcţie didactică pe criterii profesionale.
    Actuala măsură de a se certifica buna pregătire a studenţilor unor instituţii de învăţământ superior (de stat sau private) relativ nou înfiinţate (fără o tradiţie solidă universitară) exclusiv printr-un examen de licenţă, în mare măsură discutabil, a pus pe mulţi cursanţi în situaţia de a apela la orice mijloace pentru a intra în posesia „hârtiei“ mult dorite, alternativa fiind pierderea inutilă a câţiva ani de viaţă. Cel puţin în domeniul medical, această „triere“ s-a dovedit a fi ineficientă, după cum se poate constata din analiza rezultatelor absolvenţilor multor facultăţi la examenul de rezidenţiat. În plus, disipând rezidenţii pentru pregătirea în specialitate, inclusiv în unele dintre aceste centre de învăţământ răsărite peste noapte, s-a ajuns la situaţia actuală, în care cazurile de culpă medicală s-au înmulţit îngrijorător. S-ar putea remedia situaţia, în primul rând prin înfiinţarea unui Centru naţional de examene (CNE). Pentru a nu ştirbi autonomia universitară, în cadrul concursului de admitere la facultate ar trebui (cel puţin, dar nu optim) să rămână la latitudinea fiecărei instituţii de învăţământ superior redactarea unui test cu criterii relative (adică având la bază curba rezultatelor tuturor candidaţilor). Acesta va putea însă departaja doar candidaţii care obţin minimum 75 din 100 de puncte, la un test unic pentru întreaga ţară, cu criterii absolute (adică în raport cu un criteriu de performanţă acceptabil), redactat de CNE, în care 60 de itemuri testează cunoştinţele minimale de anatomie şi fiziologie, iar câte 20 de fizică şi chimie. Acelaşi CNE ar trebui ca la sfârşitul anului II, prin teste unice pe ţară la disciplinele biomedicale fundamentale, să permită împărţirea studenţilor în două categorii: unii bine pregătiţi, care continuă învăţământul de 6 ani, şi alţii care vor urma un singur an de pregătire practică, primind titlul de asistenţi medicali, cu diplomă recunoscută în UE.
    După afişarea rezultatelor la examenul de departajare, studenţii ar trebui să completeze un chestionar prin care să aprecieze în ce măsură au contribuit sau nu cadrele didactice de la disciplinele biomedicale fundamentale la obţinerea unor rezultate bune de către ei. Pe baza acestor chestionare ar trebui făcută salarizarea cadrelor didactice. La fel ar trebui să se procedeze şi după susţinerea examenului de licenţă (acesta va fi susţinut tot pe baza unui test unic pe ţară redactat de CNE). Pentru a nu fi clamată încălcarea autonomiei universitare, la redactarea oricărui test-grilă, CNE va folosi în egală măsură propuneri venite din partea tuturor facultăţilor din ţară.
     Dr. Karnig D. Magardician a absolvit Facultatea de Medicină a IMF „Carol Davila“ în 1981. Din 1993 are licenţă de practică în SUA, unde profesează în specialitatea Neurologie. A colaborat la disciplina Fiziologie, Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Româno-Americane Bucureşti. Este coautor, alături de prof. dr. P. Naicu şi dr. I. A. Naicu, al manualului de „Anatomia şi fiziologia omului: subiecte comentate pentru bacalaureat, olimpiade şcolare şi admitere la facultate sau colegiu“ (Ed. Niculescu, 2001).
 
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe