Sper ca mie, un modest medic născut, educat şi
specializat în România, să mi se alăture adevărate personalităţi,
oneste, din lumea medicală internă, în efortul de a readuce învăţământul
medical românesc la standarde occidentale.
Nu doar prin „ghiduri de practică medicală“ vom putea ieşi din această
situaţie. Medicina se învaţă în primul rând „om de la om“ (adevăr asumat
de mine încă din anul III de facultate, când şansa a făcut să am un
dascăl precum regretatul prof. dr. Mihail Anton), adevărate „şcoli
medicale“ existând doar în puţine centre universitare din ţară.
Calitatea aspiranţilor la „arta“ medicală este esenţială pentru un
învăţământ superior de calitate, ei trebuie formaţi dar şi selectaţi
corespunzător.
Pentru a putea spera la o
revenire a Medicinii româneşti la standarde occidentale, trebuie să
începem cu redresarea învăţământului liceal. Tinerii nu pot face faţă
cerinţelor unui învăţământ superior medical de calitate fără acumularea
cunoştinţelor fundamentale la anumite discipline (în primul rând, dar nu
numai, la unele discipline biologice, chimie şi fizică). În acest sens
trebuie regândit şi concursul de admitere la facultate. Reconfigurarea
acestui concurs ar trebui făcută numai după o largă consultare a
cadrelor didactice de la disciplinele biomedicale fundamentale. Optim ar
fi două zile de concurs, fiecare constând într-un test grilă cu minimum
100 de întrebări. În prima zi ar trebui testate cunoştinţele de
Anatomia şi fiziologia omului (întreg manualul, fără lucrări practice şi
noţiuni de igienă/patologie) şi unele capitole din Genetică, iar în a
doua strict capitolele de fizică şi chimie considerate necesare unui
viitor medic de către cadrele didactice de la Biochimie şi Biofizică (cu
minimum de probleme, exclusiv legate de buna însuşire a unor noţiuni
medicale).
Trebuie semnalat însă faptul
că, redactat la întâmplare, de către persoane fără cunoştinţe de
docimologie, un test grilă riscă să nu-şi atingă scopul, deoarece la
concursul de admitere se folosesc teste cu criterii relative (adică
având la bază curba rezultatelor tuturor candidaţilor) şi nu teste cu
criterii absolute (adică în raport cu un criteriu de performanţă
acceptabil). Sunt unul dintre autorii singurei cărţi în limba română
care tratează tehnica redactării corecte a întrebărilor cu sugestii de
răspuns multiple (coordonator fiind fostul meu profesor de Fiziologie,
dr. Paul Naicu), lucrarea conţinând inclusiv un algoritm util în
depistarea răspunsului corect, bazat pe cele mai noi date ale
docimologiei moderne. Cartea a apărut în 2001, la editura Niculescu, cu
titlul „Anatomia şi fiziologia omului – subiecte comentate pentru
bacalaureat, olimpiade şcolare şi admitere la facultate sau colegiu“.
Starea actuală a manualelor de Anatomia şi fiziologia omului
În epoca biologiei moleculare, în cercetarea
naturii s-au impus viziunea sistemică şi interdisciplinaritatea
(împletită strâns cu superspecializarea), făcând ca în studiul
organismului uman să ne confruntăm cu o acumulare masivă de noi
cunoştinţe şi cu necesitatea revizuirii multor concepte ştiinţifice.
E de înţeles atât dificultatea asigurării învăţământului preuniversitar
cu manuale restructurate, la nivelul exigenţelor secolului XXI, cât şi
necesitatea implicării în această activitate a unor cadre didactice
universitare cu mare experienţă. Dar, pe lângă o falsă modernizare a
acestor manuale (redusă la îmbunătăţirea aspectului lor grafic, cu toate
că iconografia bogată este în multe cazuri pur decorativă), s-a recurs
la o reducere semnificativă a bagajului de informaţii prezentate. Cauza o
reprezintă obligativitatea reducerii numărului de pagini (realizată
prin „condensarea“, frecvent criptică, a noţiunilor), impusă de nevoia
unui preţ mic, cerinţă care, nerespectată, atrage automat eliminarea
lucrării de către Consiliul Naţional pentru Evaluarea şi Difuzarea
Manualelor (CNEDM).
Pentru a mă putea
pronunţa în cunoştinţă de cauză asupra calităţii lor, am studiat manuale
alternative publicate în ultimul deceniu de către mai multe edituri. În
final, n-am înţeles cum este posibil să scape evaluării calitative atât
de multe greşeli (unele corectabile prin simpla consultare a unui
dicţionar medical, cum este cel excelent al profesorului Valeriu Rusu)
şi, mai ales, numeroase neconcordanţe, fie în tratarea aceleiaşi noţiuni
la pagini diferite, fie între cele menţionate în text şi ceea ce
rezultă din consultarea schemelor sau figurilor din manual (ultima
situaţie provoacă mari probleme celor care rezolvă teste-grilă). Lăsând
la o parte vina autorilor, cele de mai sus pledează atât pentru
neprofesionalismul referenţilor ştiinţifici ai manualelor, cât şi pentru
inutilitatea CNEDM, organism bugetofag, ale cărui evaluări sunt
non-calitative.
Exigenţele calitative ale unui bun manual
Un bun manual trebuie să aibă în vedere
obiective majore. Primul are importanţă teoretică şi se referă la faptul
că liceul trebuie să asigure tinerilor un bagaj minimal de cultură
generală, dar la nivelul cunoştinţelor secolului XXI. Al doilea are
importanţă practică şi se referă la descrierea structurilor organismului
uman şi a funcţiilor acestora, astfel încât să fie asigurată atât
premisa înţelegerii măsurilor necesare pentru păstrarea sănătăţii şi
prevenirea îmbolnăvirilor, cât şi interpretarea corectă a unor simptome
şi semne incipiente de boală. Hiperspecializarea, ce domină lumea
ştiinţifică modernă, ar trebui să impună detronarea din poziţii fruntaşe
în programa şcolară a unor discipline ce promovează cunoştinţe utile cu
adevărat numai unui grup restrâns de tineri, cu reconsiderarea locului
ocupat de către disciplina biologică în discuţie. Cunoştinţele de
anatomie şi fiziologie sunt utile oricărui individ, ajutându-l să-şi
prezerve în mod conştient starea de sănătate, în afara beneficiului
personal contribuind astfel şi la diminuarea cheltuielilor din domeniul
sanitar.
Într-un manual modern de Anatomie
şi fiziologie nu poate fi evitată şi prezentarea unor numeroase noţiuni
care în prezent sunt proprii unor discipline ştiinţifice independente,
dintre care unele sunt foste capitole ale acestor principale două ramuri
ale biologiei (histologie, embriologie, neurofiziologie, imunologie
etc.), iar altele sunt discipline de „graniţă“ (biofizică, biochimie,
biocibernetică, biologie celulară şi moleculară etc.).
Pentru evitarea formalismului, persistând cu prezentarea în manuale a
unor „lucrări practice“ (LP), care nu sunt la îndemâna laboratoarelor
şcolare de biologie, ministerul de resort ar trebui să asigure acestora,
pe suport video, un material care să cuprindă atât demonstraţii, cât şi
LP posibil a fi efectuate de către elevi. Separat de manualul
propriu-zis şi cu iconografie alb-negru pentru diminuarea costului,
autorii ar trebui să redacteze un alt volum care să cuprindă atât teme,
cât şi conexiuni clinice pe înţelesul elevului. Acest lucru se practică
şi în SUA, existând de exemplu un „Student Study Guide“ care acompaniază
manualul lui K. M. Van de Graaff şi Stuart Ira Fox, sau „Clinical
Connections“ ce însoţeşte manualul lui Gerard J. Tortora.
Pe întreaga durată a concursului pentru selectarea unui manual, numele
autorilor lucrărilor respective trebuie ţinute secrete. Acceptarea în
concurs va fi precedată de o evaluare responsabilă a acestor lucrări
(nivel ştiinţific, caracter didactic, respectarea curriculei), făcută
obligatoriu de cadre didactice universitare cu mare experienţă,
retribuite corespunzător pentru a presta o muncă de calitate. S-ar face
cu mai mare uşurinţă evaluarea calitativă dacă, în textul manualului,
mai ales în cazul unor chestiuni controversate, s-ar identifica cu cifre
sursa bibliografică. Bibliografia trebuie să cuprindă obligatoriu şi
lucrări publicate în ultimii câţiva ani. Ar fi bine ca manualul
câştigător să fie hotărât prin votul profesorilor de liceu, după
prezentarea simultană pe net, din fiecare lucrare, a cel puţin unui
capitol important (sistem nervos, circulator, digestiv, metabolism
etc.).
Când fostul meu profesor de
Fiziologie (al cărui discipol mă consider) mi-a propus să colaborăm la
publicarea unor lucrări de „Anatomia şi fiziologia omului“ pentru liceu,
mi-a indicat ca în redactarea capitolelor ce-mi revin să respect
anumite cerinţe:
1. Redactarea trebuie făcută respectând
exigenţele impuse de evaluarea cunoştinţelor elevilor prin metoda
testelor-grilă. Fiecare autor trebuie să-şi exprime tranşant părerea în
cazul unor chestiuni controversate, supunându-se însă hotărârii luate de
către coordonatorul lucrării, în grija căruia se află prezentarea
unitară a noţiunilor.
2. Să se acorde importanţă simplităţii
şi clarităţii în prezentarea datelor, textul trebuind să fie concis şi
uşor de înţeles.
3. Pentru ca transmiterea în scris a
informaţiei să se apropie de eficienţa transmiterii verbale, trebuie
prezentate (eventual cu litere mici) suficiente explicaţii, care vor
asigura profesorului o marjă mai largă în pregătirea lecţiilor şi vor
permite unui elev conştiincios studiul individual al manualului chiar în
absenţa unui meditator competent. În acelaşi scop, trebuie urmată o
progresie logică în dezvoltarea subiectelor, în plus întocmind cu toată
atenţia un index alfabetic de noţiuni (de regulă absent din lucrările
româneşti).
4. Este necesară evitarea descrierilor
simpliste, fiind preferată integrarea şi sistematizarea informaţiei,
astfel încât cititorul să nu se limiteze doar la memorarea datelor
respective, putândule utiliza eficient.
5. Să fim convinşi de faptul că o informaţie,
oricât de complexă, poate fi transmisă clar dacă este prezentată
sistematic şi logic. De mare ajutor poate fi prezentarea noţiunilor în
contextul dezvoltării lor istorice, precum şi cu menţionarea unor
experimente fundamentale.
6. Este necesară o limitare judicioasă a
materialului prezentat, în selectarea datelor apelându-se mai degrabă la
„eliminare“ decât la „condensare“, metodă total neindicată
începătorilor. Formulările prea scurte, ultrasintetice, doar
enumerative, sunt deseori derutante şi împiedică formarea unei imagini
clare a noţiunilor respective, fiind îndoielnic faptul că elevul ar
putea folosi în viitor cunoştinţele astfel însuşite.
7. Ilustraţiile trebuie să nu se limiteze la un
simplu efect decorativ, ci să implice efectiv memoria vizuală în mai
buna fixare a cunoştinţelor însuşite. Diagramele şi schemele trebuie să
fie ilustrative pentru cele menţionate în text, neîncărcate şi uşor de
descifrat.
8. Temele trebuie să implice din partea
elevului un efort cognitiv real, ţinând cont de faptul că, după unele
date clasice, noi reţinem 80% din ceea ce suntem capabili să afirmăm cu
cuvinte proprii şi 90% din ceea ce spunem şi facem în acelaşi timp
(memoria vizuală contribuie doar cu 30%). Conceptul „a cunoaşte“
reprezintă un proces mai activ decât memorarea, deoarece comportă în
plus capacitatea de a explica în termeni proprii noţiunea respectivă, a o
interpreta, ilustra, compara sau opune unor concepte apropiate.
9. În final, dar nu în cele din urmă, trebuie
asigurată o concordanţă cât mai bună cu nivelul manualelor
preuniversitare din ţările cu învăţământ dezvoltat.
Soluţii pentru un învăţământ superior medical de calitate
Un raport UNESCO privind starea învăţământului
în lume, dat publicităţii în 2000, conţine şi date care oglindesc
perfect starea actuală din învăţământul superior medical românesc:
„Descoperiri ştiinţifice fundamentale şi tulburătoare apar într-un ritm
mai rapid decât cel al reeditării şi revizuirii manualelor. Laboratorul
de cercetări absoarbe finanţele prevăzute pentru centrele de învăţământ,
iar cadrele didactice se ocupă cu cercetarea, deoarece viitorul lor
depinde de rezultatele pe care le obţin în specialitate. Fără a avea o
formaţie pedagogică organizată, li se încredinţează studenţi cărora nu
li se presupune dreptul de a-i judeca. Renumele se măsoară după numărul
de publicaţii mai degrabă, decât după calitatea personalului format“.
Departe de mine gândul de a subestima importanţa cercetării pentru
cadrele didactice din învăţământul superior (vezi criteriile Bologna),
dar sunt convins că nu se poate accepta nici minimalizarea importanţei
demersului didactic. Oare nu trebuie să existe nicio diferenţă între un
cercetător ştiinţific gr. I şi un profesor universitar? Consider că, pe
lângă activitatea ştiinţifică (separat apreciată şi retribuită prin
contracte de cercetare), performanţa didactică trebuie să fie
obligatorie pentru orice cadru universitar.
Din păcate, în multe facultăţi primează grija asigurării prin orice
mijloace a nevoii lor de finanţare, trecând pe un plan secund nevoia de
programe universitare moderne, stil didactic cu adevărat academic, regim
sever al frecvenţei, notare strictă şi promovarea competenţelor.
Trebuie să revenim la calitatea corpului didactic care, în urmă cu
trei-patru decenii, asigura în ţara noastră un învăţământ cu advărat
competitiv.
Pentru ca activitatea
didactică să devină atractivă, încât să ajungă dascăli tinerii cei mai
capabili, trebuie îmbunătăţită salarizarea cadrelor didactice (posibilă
prin mai buna organizare a învăţământului preuniversitar şi prin
redimensionarea unui învăţământ superior hiperinflat). Însă de
importanţă este nevoia respectării stricte a principiului de promovare
în funcţie didactică pe criterii profesionale.
Actuala măsură de a se certifica buna pregătire
a studenţilor unor instituţii de învăţământ superior (de stat sau
private) relativ nou înfiinţate (fără o tradiţie solidă universitară)
exclusiv printr-un examen de licenţă, în mare măsură discutabil, a pus
pe mulţi cursanţi în situaţia de a apela la orice mijloace pentru a
intra în posesia „hârtiei“ mult dorite, alternativa fiind pierderea
inutilă a câţiva ani de viaţă. Cel puţin în domeniul medical, această
„triere“ s-a dovedit a fi ineficientă, după cum se poate constata din
analiza rezultatelor absolvenţilor multor facultăţi la examenul de
rezidenţiat. În plus, disipând rezidenţii pentru pregătirea în
specialitate, inclusiv în unele dintre aceste centre de învăţământ
răsărite peste noapte, s-a ajuns la situaţia actuală, în care cazurile
de culpă medicală s-au înmulţit îngrijorător. S-ar putea remedia
situaţia, în primul rând prin înfiinţarea unui Centru naţional de
examene (CNE). Pentru a nu ştirbi autonomia universitară, în cadrul
concursului de admitere la facultate ar trebui (cel puţin, dar nu optim)
să rămână la latitudinea fiecărei instituţii de învăţământ superior
redactarea unui test cu criterii relative (adică având la bază curba
rezultatelor tuturor candidaţilor). Acesta va putea însă departaja doar
candidaţii care obţin minimum 75 din 100 de puncte, la un test unic
pentru întreaga ţară, cu criterii absolute (adică în raport cu un
criteriu de performanţă acceptabil), redactat de CNE, în care 60 de
itemuri testează cunoştinţele minimale de anatomie şi fiziologie, iar
câte 20 de fizică şi chimie. Acelaşi CNE ar trebui ca la sfârşitul
anului II, prin teste unice pe ţară la disciplinele biomedicale
fundamentale, să permită împărţirea studenţilor în două categorii: unii
bine pregătiţi, care continuă învăţământul de 6 ani, şi alţii care vor
urma un singur an de pregătire practică, primind titlul de asistenţi
medicali, cu diplomă recunoscută în UE.
După afişarea rezultatelor la examenul de departajare, studenţii ar
trebui să completeze un chestionar prin care să aprecieze în ce măsură
au contribuit sau nu cadrele didactice de la disciplinele biomedicale
fundamentale la obţinerea unor rezultate bune de către ei. Pe baza
acestor chestionare ar trebui făcută salarizarea cadrelor didactice. La
fel ar trebui să se procedeze şi după susţinerea examenului de licenţă
(acesta va fi susţinut tot pe baza unui test unic pe ţară redactat de
CNE). Pentru a nu fi clamată încălcarea autonomiei universitare, la
redactarea oricărui test-grilă, CNE va folosi în egală măsură propuneri
venite din partea tuturor facultăţilor din ţară.
Dr. Karnig D.
Magardician a absolvit Facultatea de Medicină a IMF „Carol Davila“ în
1981. Din 1993 are licenţă de practică în SUA, unde profesează în
specialitatea Neurologie. A colaborat la disciplina Fiziologie,
Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii Româno-Americane
Bucureşti. Este coautor, alături de prof. dr. P. Naicu şi dr. I. A.
Naicu, al manualului de „Anatomia şi fiziologia omului: subiecte
comentate pentru bacalaureat, olimpiade şcolare şi admitere la facultate
sau colegiu“ (Ed. Niculescu, 2001).