Am citit cu multă atenție opiniile apărute în pagina a treia din „Viața medicală“
nr. 27/2016 și m-am necăjit. Trei din patru foarte curând viitoare colege se gândesc
la „medicina de peste mări și țări“. O colegă lasă posibilități alternative, a doua
consideră că este obligată să plece („situația actuală a sistemului medical mă obligă
să plec“), a treia colegă pare liniștită privind alegerea, consideră că este banal
să înțelegem că așa trebuie să procedeze și spune „era singura variantă pe care
o vedeam în viitorul meu“. Din fericire, a patra opinie se intitulează „Alegerea
de a rămâne“ și astfel mi se mai ostoiește necazul. Cele scrise și citite de mine
arată că tinerii au crescut fără să aibă simțul datoriei și responsabilității (față
de neam, față de țară).
Cine este vinovat pentru aceasta? Răspunsul general este: „Sistemul!“. Doar
că în acest sistem care împlinește curând 27 de ani, există și foarte multe vinovății
individuale. E vorba de indivizi (aflați la conducere), care nu numai din prostie,
ci pentru că așa au vrut sau așa au primit indicații să facă, au procedat așa cum
au procedat, iar țara noastră se află de atâta amar de vreme în impas. Impasul este
economic, social și moral. Impasul moral, deși nu se poate cuantifica în bani, este
dramatic și influențează tot. Nu există repere morale (sau dacă încearcă să se ridice
sunt atacate imediat, blamate, li se inventează documente, se procedează la plastografii,
„dovezile“ sunt aruncate în eter și, după ce se dovedește nemernicia, nu mai vine
nimeni să își ceară scuze sau să recunoască fapta – oricum, aceasta s-a comis),
tot ce merită subliniat ca important pentru dezvoltarea morală este trecut în desuetudine,
se utilizează la maximum mass-media (în special televiziunea) pentru a distruge
și ultimele fărâme de bun simț prin programe copiate de la alții (nici măcar în
asta nu există vreo urmă de originalitate) care au invadat toate orele din zi și
din noapte. Așa, de fapt, a început totul. Iar cei care au utilizat acest
mod de a tulbura pe români știau foarte bine ce fac (în decembrie 1989). S-a pornit
de la o televiziune care emitea câteva ore pe zi (iar românii se uitau la meciurile
de fotbal la bulgari) și, imediat ce televiziunea a devenit „liberă“, s-a trecut
la „pâine și circ“, program non-stop, așa încât românii să stea 24 de ore din 24
cu ochii în ecran și să uite de problemele reale. Să uite de 17 decembrie, de 24–25
decembrie (1989), de 12 ianuarie, de 28–29 ianuarie, de martie (la Târgu Mureș)
sau (mai ales) de aprilie–iunie (1990). Nu știu dacă indivizii care au preluat puterea
și au procedat ca mai sus și-au imaginat la ce vor conduce faptele lor, dar este
cert că au făcut enorm de mult rău, care se resimte și azi și se va resimți în continuare,
până ce românii vor reuși să se trezească.
Ce se petrece cu țara se petrece și cu sistemul medical și cu medicii și cu
studenții și cu aceia care încă nici nu știu că vor da examen la medicină și vor
ajunge să ne fie colegi. Și cercul se închide. Pentru că una o determină pe cealaltă.
Lucruri fără aparentă legătură sunt de fapt legate între ele. Mă gândesc să trimit
acest articol, împreună cu un articol mai vechi pe care l-am trimis către ministrul
din acea vreme (dar nu am primit niciun răspuns, nici în termenul legal de 30 de
zile lucrătoare și nici în lunile care au trecut), din nou la Ministerul Educației
Naționale și Cercetării Științifice. Am citit ieri o declarație a primului-ministru,
care spunea că este necesară mai multă atenție în domeniul preuniversitar. Sunt
de acord. De la creșă și grădiniță începe educarea viitorilor medici. Din acele
timpuri omulețul trebuie educat pentru a lucra în echipă, din acele timpuri ar trebui
lăsat, chiar învățat/ajutat să se joace, pentru a se forma ca om.
Am văzut ieri o emisiune la televizor; se discuta despre cel mai performant
sistem de învățământ, din Finlanda. Se arăta acolo cum, în urmă cu o vreme, nivelul
era asemănător sau aproape identic (prin indicatorii măsurați) cu învățământul din
Statele Unite ale Americii. Apoi, a început reforma finlandeză și pe graficul care
se desfășura sub ochii noștri pe ecran se vedea nivelul SUA cum rămânea constant,
în vreme ce nivelul din Finlanda creștea și tot creștea. Apoi a urmat un interviu
cu profesori finlandezi și unul dintre cei intervievați era profesorul de matematică.
Acesta a răspuns că nu dă teme pentru acasă. Iar intervievatorul se mira întruna:
„Cum, chiar sunteți profesor de matematică? Chiar nu dați teme pentru acasă?“. Iar
proful de mate răspundea imperturbabil și declara cum procedează. Ulterior, alți
profesori apăsau pe ideea că un copil trebuie să se joace, să se cațere în copaci,
să descopere lumea, să fie sănătos și să se formeze ca om. Esențial. Nu cu
tablete, nu cu telefoane mobile, nu cu ochii (și mintea) smintiți în ecranul calculatorului
de dimineața până seara și de seara până dimineața. Nu am vorbit întâmplător despre
partea cu profesorul de matematică. Îmi aduc aminte de profesorul nostru de matematică,
din „Lazăr“, Paul Alger. Eram în clasa a zecea și ne-a spus „pe mine nu mă interesează
dacă dați la medicină sau la altă facultate care nu implică matematica; matematica
este importantă în dezvoltarea voastră și dacă nu veți trece la matematică nu veți
putea nici să dați examen de admitere!“. Nici nu știu cum „supraviețuisem“ până
atunci și cum am reușit să mă descurc. Dar am înțeles că matematica este foarte
utilă studentului la medicină și apoi am înțeles din ce în ce mai bine că avea dreptate.
Și acum, dacă mă întreabă cineva, spun la fel ca în anul I sau când am devenit medic:
nu vă bateți joc de matematică, încercați să învățați cât mai bine, folosiți-vă
de principiile matematice care ne ajută să ne dezvoltăm gândirea, nu considerați
niciodată că matematica ar putea fi inutilă pentru un viitor medic. Când eram student,
aveam doi colegi, mereu împreună.
Eu cred că o „minte matematică“ prinde mult mai ușor și ideea de colegialitate.
Singurătatea în matematică, individualismul celor foarte buni sunt doar aparențe.
Cumva, fiind atât de buni se pot simți însingurați (am avut și colegi care păreau
„din altă lume“) – dar gândirea în stil matematic nu poate decât să fie de ajutor
medicinistului (chiar dacă s-ar putea descurca și în lipsa acesteia). În schimb,
în lipsa colegialității nu se va descurca niciodată bine și foarte bine, poate doar
aparent. Fără colegialitate nu vom ajunge, în bune condiții, niciunde!
