Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă

Medic în familie

Viața Medicală
Prof. dr. Gabriel M. GURMAN vineri, 3 aprilie 2015
   Sunt de prea mult timp rupt de practica medicală din România, iar scurtele mele vizite în ţara în care m-am născut sunt insuficiente pentru a depista şi cunoaşte amănunte, care, puse cap la cap, să îmi ofere o imagine corectă a ceea ce se întâmplă azi în instituţiile medicale româneşti. O spun pentru a mă scuza de la bun început dacă în rândurile de mai jos se va strecura vreo eroare.
   Scriu din amintirile acumulate în tinereţe, pe vremea când lucram în spitalele bucureştene şi mă lăudam cu faptul că mai nimic din practica medicală de atunci nu-mi rămânea ascuns. Printre altele – obiceiul medicului român de a-şi îngriji propria familie. Despre această realitate pot oferi mărturisiri la persoana întâi: de multe ori am avut ocazia (şi niciodată n-am „scăpat-o“!) de a anestezia membrii propriei mele familii. Şi, slavă Domnului, cu toţii au supravieţuit procedurii şi au fost mulţumiţi de serviciul oferit.
   Odată ajuns în Israel, una din primele imagini întipărite pe retină – şi rămasă în memorie până astăzi – a fost a unui medic, coleg de specialitate, aşezat în sala de aşteptare a blocului operator, aşteptând terminarea operaţiei suferite de mama sa. L-am întrebat de ce nu a asigurat el anestezia („Oare ea nu are încredere în capacităţile profesionale ale băiatului ei?!“), iar răspunsul a venit rapid şi iritat: „Să-ţi îngrijeşti propria familie? Cine a mai auzit aşa ceva?! Complet interzis şi neetic!“. Un foarte cunoscut chirurg israelian de origine română a devenit chiar ţinta atacurilor (neoficiale) ale colegilor pentru că s-a hotărât, la un moment dat, să realizeze colecistectomia indicată mamei sale, sfidând obiceiurile şi regulile nescrise ale practicii medicale locale.
   N-am idee cum se petrec azi lucrurile în România din acest punct de vedere, dar în „lumea mare“, preceptul neamestecului în tratamentul aplicat unui membru al familiei e respectat aproape întotdeauna (în viaţă, ca şi în medicină, nimic nu e 100%).
   O reîntoarcere la zilele uceniciei mele profesionale. O hotărâre corectă a medicilor ginecologi care-mi îngrijeau soţia aflată în sala de naşteri a vizat obligativitatea cezarienei, din cauza travaliului prelungit, ce punea în pericol copilul. Aflat lângă patul soţiei, am fost chemat la telefon de medicul anestezist, care m-a rugat ca, până ajunge el la spital, să pregătesc aparatul de anestezie. Am intrat în sala de operaţie şi, printre altele, am verificat laringoscopul necesar intubaţiei traheale. Instrumentul s-a dovedit însă prea greu pentru ceea ce mâinile mele puteau mânui în acel moment şi şi-a făcut nemilos drum spre podeaua de piatră, spărgându-se astfel becul ce asigura ghidajul spre corzile vocale. Nimic mai simplu decât schimbarea becului cu un altul, mi-am zis, dar tremorul mâinilor m-a împiedicat să duc la bun sfârşit înşurubarea noului bec. Greu de uitat acest episod, iar realitatea – uneori mascată de personalitatea individului – este că suntem cu toţii oameni, cu inimă, cu emoţii şi cu reacţii necontrolabile.
   Citatul alăturat a fost publicat acum mai bine de un secol şi jumătate şi prezintă o realitate greu de combătut. E vorba de efectul îmbolnăvirii unei persoane dragi asupra clarităţii gândirii şi corectitudinii deciziilor medicului. Dacă acest simplu precept etic e corect, atunci cum se poate explica decizia medicului de a-şi îngriji copilul, soţia sau părintele? Ce încredere poate avea pacientul în cauză (în acele momente, părintele, copilul sau soţia nu mai sunt membri ai familiei, ci pacienţi) că va primi tratamentul adecvat, ghidat de un discernământ bazat pe o gândire obiectivă, care reuşeşte să cântărească într-un mod judicios argumentele pro şi contra ale fiecărei decizii ce trebuie luată?
   Nu este niciun secret faptul că orice intervenţie medicală se poate însoţi de incidente, accidente şi efecte secundare. La colonoscopie, apare o perforaţie la o mie de proceduri. La angiografia coronariană, se produc leziuni vasculare grave la 1% din cazuri. Acel caz rar poate fi – în teorie – un membru al familiei devenit pacientul tău. Al tău şi al nimănui altcuiva! Cum va găsi medicul puterea sufletească de a se lupta cu sentimentul de vinovăţie şi cu deznădejdea provocată de eşec? Şi cum va putea medicul să accepte că niciun medic nu poate muri odată cu fiecare pacient al său?
   N-aş vrea să fiu rău înţeles. Cu toţii recomandăm celor din jurul nostru antipiretice, analgezice şi chiar antibiotice, cu toate că orice medicament are efecte secundare. Dar, până la luarea unei decizii cruciale, până la hotărârea de a lua în propriile mâini soarta unei persoane importante din viaţa ta – când în jurul tău există specialişti la fel de competenţi, apţi în a te înlocui cu succes – drumul e foarte lung şi extrem de periculos emoţional.

 

„Anxietatea provocată medicului de starea de sănătate a unui membru al familiei sale poate avea ca efect secundar afectarea discernământului său clinic, producând timorare şi chiar dificultăţi în luarea unei decizii practice.“ (Codul de etică al Asociaţiei medicale americane, 1848)


Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.