Newsflash

Medic în timpul răzmeriţei

de - dec. 25 2009
Medic în timpul răzmeriţei

„Miercuri, 8 martie 1961 Mă aşez la masa de scris pradă unei colosale emoţii care nu a reuşit să se stingă în cursul nopţii. Aseară am trăit clipe de plină răscoală. Da! Aseară poporul din Dobroteşti s-a ridicat împotriva asupritorilor săi. (...)

     Aseară, la 7 martie 1961 a avut loc răscoala ţăranilor din Dobroteşti.
     Despre ea nu se va scrie în istoria de azi, ci în istoria de mâine. Nu vor afla cei de acum, ci cei ce vor trăi poate peste sute de ani. Vreau ca şi aceste pagini simple ale mele să fie o mărturie a istoriei.
     Din multele idei ce mi se învălătucesc în minte, nu ştiu pe care s-o aştern mai întâi să fie o mărturie mai veridică.
     Furia poporului ne-a înspăimântat pe toţi şi aseară credeam că nu va mai scăpa nici unul dintre noi. Clipele pe care le-am petrecut aseară îmi amintesc de «Răscoala» lui Liviu Rebreanu.
     În vâltoarea aceasta au fost prinşi şi medicii noştri care iau parte la examenul complex [al stării de sănătate a populaţiei, n. red. V. m.]. N-au mai putut să se întoarcă la Roşiori deoarece [maşina] salvării n-a mai reuşit să treacă de marginea satului, unde se strânseseră oamenii la sediul noii gospodării colective, să li se dea înapoi cererile. Orice maşină ajungea până acolo ori se întorcea, ori îi spărgeau geamurile şi-i loveau pe cei dinăuntru. Nimic nu mai intra dinspre Roşiori, dar nici nu ieşea spre Roşiori.
     (…) [N.] m-a trimis la cabinet unde erau două persoane cu o fetiţă bolnavă. Numai de consultat nu-mi ardea. Se lăsase noaptea şi dacă ieşeai în uşă te cuprindea groaza de zvonul de chiuituri şi fluierături şi lovituri ce se auzea. M-am dus totuşi să-mi fac datoria, fiind încredinţată că dacă sătenii ar izbi totuşi în furia lor şi în dispensar, văzând că tocmai salvăm o fetiţă bolnavă, nu-mi vor face nimic. În plus, niciodată nu m-am purtat urât cu ei şi eram astfel, pe jumătate cel puţin, convinsă, că n-o să-mi facă nimic. Dar încercând să-i fac injecţie, mâna îmi tremura şi nu nimeream să introduc acul în fiolă să aspir serul. Când a trebuit să-i dau fetiţei nişte aureociclină, antigermin şi altele, îmi tremura aşa rău mâna, încât lichidul cu medicament era cât pe-aci să se verse din linguriţă şi abia am nimerit gura copilului.
     Nici nu am terminat de tratat fetiţa când vuietul mulţimii s-a apropiat într-atât, încât aproape că se distingeau vorbele. Mama [mea], în uşa din dos plângea de frică.
     Deodată, am auzit paşi mulţi şi grei lângă dispensar şi am crezut că sunt la un pas de moarte. Uşa s-a deschis şi a apărut un grup de ţărani, ca vreo zece, ducând pe braţe un ofiţer de miliţie, şi alţi doi miliţieni (tot ofiţeri). Cabinetul s-a umplut până la refuz şi abia mai aveam loc să mă mişc după ce-mi trebuia. Căutam să-mi ţin firea deşi eram într-o tensiune extraordinară.
     Sătenii au aşezat pe miliţianul lovit zdravăn în reg[iunea] parietală de o măciucă, şi după aparenţe [era] leşinat, pe canapea, începând a-l dezbrăca. Unul dintre miliţieni a luat loc pe scaunul de la birou, altul, plin de sânge pe faţă, nu-şi găsea locul. În fruntea ţăranilor era Porojan, tatăl unei fetiţe veşnic bolnăvicioase care făcuse în repetate rânduri tratament la noi. Eu, ca să arăt că-mi ţin curajul şi mai ales că sunt de partea lor, am întrebat calmă pe Porojan:
     – Ce-ţi mai face fetiţa?
     – E mai bine dnă doctor, mi-a răspuns tatăl fetiţei. Apoi a început o discuţie între unul din miliţieni, căpitan, şi ţărani. Acesta, cu un ton claustral, căutat sfios, le zicea:
     – Bine mă băieţi, ce suntem noi de vină că tăbărârăţi pe noi? Ce, noi am venit să vă băgăm în colectiv, fir-ar colectivul al dracului. La care Porojan a răspuns:
     – De ce-aţi venit, de ce trageţi în noi, ce noi nu suntem români? Că nu mai avem ce da la copii de mâncare şi ce mai îmbrăca. Între timp, iureşul mulţimii ajunsese la Sfat şi cei câţiva miliţieni care se refugiaseră erau asaltaţi de mulţimea care striga:
     – Daţi-vă la o parte, cu voi nu avem nimic. Scoateţi civilii şi daţi-ni-i, că n-avem nimic de împărţit cu voi.
     Se apropiau tot mai mult de dispensar şi strigătele de revoltă se auzeau pe sub ferestre. Singur, dispensarul mai era luminat în tot satul, nicăieri nemaizărindu-se nici o luminiţă. La noi, cabinetul [generalistului], sala şi cabinetul de copii erau luminate de câte una şi două lămpi şi, în toată această întunecime, ai fi crezut că dispensarul a luat foc. Un moment m-am gândit să sting lămpile, dar tot eu după aceea m-am gândit că ar fi mai rău [să se producă] o învălmăşeală prin întuneric.
     Glasurile [se auzeau tot mai aproape] se apropiau…Cineva a bătut la uşă. Imediat, aproape în aceeaşi secundă, s-a luminat tot satul de farul a o mulţime de maşini şi, în secunda următoare, în timp ce eu veneam până în casă să caut ceva, iar N. intră în cabinet, s-au auzit rafale de împuşcături. Imediat ne-am culcat pe burtă, care pe unde ne aflam… În secunda următoare, toţi ţăranii s-au răspândit şi cabinetul a fost invadat de miliţieni.
     Unul dintre ei [cel] care a stat tot timpul cu capul în jos făcând pe rănitul, şi care apoi am aflat că era comandantul miliţiei din Roşiori, când a văzut că le-au sosit întărituri, s-a sculat, parcă n-ar mai fi avut nimic, şi a ieşit în sala de aşteptare, unde, prinzând două femei ascunse de împuşcături, le-a înghesuit într-un colţ şi le-a bătut măr. […]
Cabinetul s-a umplut de miliţieni, toţi cu grade mari, căpitani, maiori, colonei, unii în uniformă, alţii civili. Toţi se interesau ce lovituri au. Fiecare avea câte un cucui […] la ceafă, în reg.(iunea) occipitală sau parietală, iar unii la nas şi sprânceană. Cei ce le aveau la spate purtau dovada atingerii lor prin spate în timpul fugii, de către ţăranii ce-i urmăreau când s-au retras spre dispensar. Cei loviţi în faţă au fost loviţi în timp ce mai căutau să ţie rezistenţă în mijlocul mulţimii, majoritatea loviturilor fiind produse cu pietre sau bâte sau li se aplicase o doză de nisip în ochi.
     Se mirau miliţienii de faptul că mulţi dintre revoltaţi erau tineri care terminaseră armata de un an, doi. Ziceau că nu s-a prins nimic din educaţia ce li s-a făcut în armată. Dar oamenii nu trăiesc cu vorbe. Una e educaţia şi alta realitatea. Când nu ai ce mânca şi ce îmbrăca, la dracu’ cu educaţia. Doar nu îţi ţine de cald şi de foame [!].
     Tot în acest timp a fost adus un moşuleţ [care a fost] trântit în cabinet pe ciment. Se zbătea într-un lac de sânge şi se văicărea bătrâneşte:
     – Aoleu taică, mă doare, mi-e frig, taică, m-au bătut cu patul armei taică, aoleo taică [!]. Nu mă lăsaţi, luaţi-mă de-aici că voi muri!
     Îmi sfâşiau inima aceste vaiete şi l-am luat împreună cu F. şi am început să-l pansăm. Când l-am dezbrăcat avea izmenele lac de sânge. Era atât de ud şi pe pantaloni încât auzind că a fost ridicat din şanţ, pentru un moment am crezut că şanţul a fost plin cu apă (deşi tot pământul e uscat lemn, că n-a mai plouat de mult) şi de aceea moşul e ud. Dar el se scăldase în propriul lui sânge. După cum am spus, când i-am tras pantalonii şi izmenele două găuri negre ca doi ochi negri îşi căscau marginile negre pe pielea albă. Erau două gloanţe din coapsă. Când se mişca, un val de sânge negru ţâşnea din gura lor. Unul din ofiţeri uitându-se a spus:
     – Aha, un glonte ricoşat!
     Pasămite, n-a fost tras direct şi intenţionat, ci numai ricoşat. Altul mai grozav a zis:
     – A trecut tractorul peste picior.
     Da, tractorul…, că pe-aici şi sunt tractoare…
     Desfăcându-l şi la altă gleznă am constatat că un alt glonţ trecuse prin faţa internă a acesteia şi ieşise pe faţa externă sfâşiind ţesuturile. Îi ciuruise astfel picioarele moşului. I-am dat nişte sedative, F. i-a făcut un fenobarbital şi l-am transportat în farmacie pe bancă. Acolo se văita şi se bălăbănea. Peste vreo jumătate de oră au venit două salvări care i-au transportat pe Lumânare (ofiţerul cu rană la cap) şi pe moşulică. Nu mai spun de înjurăturile pe care le-a luat de la unii ofiţeri sau miliţieni, şi mai ales de la cei îmbrăcaţi civil. Spuneau:
     – Ţi-a trebuit pământ firi-ai al dracului, acuma na, pământ, pentru mormânt.
     Sau altul:
     – Singurul lucru pe care i l-aş dori este să nu scape.
     Desigur, va fi o mărturie că într-un regim zis pentru popor, un om a fost împuşcat. Dacă ţăranii ar fi avut măcar o puşcă asupra lor desigur că n-ar fi întârziat o clipă să spună că acela l-a împuşcat din învălmăşeală. Ordinul lor a fost că numai în ultimă instanţă să tragă. Au încercat ei să-i bată cu patul armei, să-i ameninţe în fel şi chip, dar numai gloanţele i-au împrăştiat.
     În acest timp, în casa noastră cine credeţi că se adăpostea? Vipera viperelor din acest sat, Ică Roşu, care a bătut la sânge pe o mulţime de ţărani în timpul colectivizării, băgându-i cu forţa în colectivă. Oamenii aveau cea mai mare ură pe el. Mulţimea striga să puie mâna pe Ică Roşu, să-l facă praf. Când au auzit vuietul apropiindu-se de Sfat, nevastă-sa l-a luat de mână şi fugind, au tăiat poiana spre dispensar. Mama, care era în prag şi plângea auzind cele ce se petreceau, a fost văzută şi implorată să le deschidă poarta. Dânsa a venit mai mult disperată să mă întrebe pe mine ce să facă, dar ei amândoi şi săriseră gardul şi veniseră în dormitor. Au încuiat uşa, s-a îmbrăcat într-un halat al lui N. să creadă chipurile în noapte ţăranii că e N. Păgânul, se adăpostea la noi, fiindcă ştia că oamenii nu ne fac nimic nouă deoarece, prin profesia noastră, facem bine oamenilor. Deasemeni, şi prin purtare, nu am făcut niciodată rău. Eu, care aş fi dorit ca în primul rând el să ia un perdaf de bătaie să-i fie învăţare de minte să nu mai bată oamenii, în mod cu totul forţat trebuia să-l accept. În tot timpul, l-am văzut cu figura plină de groaza apropierii sfârşitului. L-am văzut în clipe de laşitate crasă, când din mica-i personalitate n-a mai rămas nimic. Era la degetul mic de la piciorul meu. În timpul tragerilor, nevastă-sa s-a ascuns sub pat printre pantofi cu nasul prin praf şi-l striga de zor pe bărbat-său:
     – Icuţă, Icuţă, vino-ncoace!
     S-a dezlănţuit bestialitatea din el când, ieşind, după ce ţăranii au fost împrăştiaţi, găsind pe unul dintre ei prins de miliţieni, i-a croit o palmă cu toată puterea. În momentul acela avea o privire de fiară. Un căpitan de miliţie a spus:
     – Stai, tovarăşe, nu lovi aşa, fără să ştii nimic.
     Şi chiar după ce a plecat la Sfat, căpitanul a continuat să critice atitudinea lui. (…)
     Se tot aud huruituri de maşini. Satul tot e împânzit de maşini, miliţieni şi câini. Da, vânează pe ţărani cu câinii. Bagă câinii pe gura podului şi-i scot pe oamenii muşcaţi, praf. Trec miliţienii cu câinii lătrând cu limbile scoase şi agitându-se. Unii latră din dube. Sunt o mulţime de dube care împânzesc satul căutând oamenii. Se zice că mulţi au fugit şi nu sunt prinşi. […]
     Aş vrea să fim buni. Aş vrea să fim săritori pentru toţi cei ce sunt în suferinţă. Cum să nu fiu alături de cei ce se plâng de foame? Cum să fiu alături de cei ce abia se apleacă de burţi? Dacă eşti pentru popor, dacă vrei să simţi cum trăieşte poporul, trăieşte ca el. Trăieşte în aceeaşi casă modestă de unde Partidul te-a luat ca om de încredere, vorbeşte oamenilor frumos, aşa cum scrie în cărţi că trebuie să fie un comunist. Se scrie despre comunişti ca despre oameni ce întruchipează cele mai sublime însuşiri, dar cel puţin aici, eu am avut ocazie să aflu că s-au purtat exact pe dos. Aici au chinuit şi torturat bestial oamenii. Aici fiecare din noi trăim în frică şi tensiune. Mie una îmi e frică şi tremur când intră în cabinet un activist sau unul [pe] care-l ştiu cu sarcini de Partid. F(oarte) rar găseşti [pe] unul care să-ţi vorbească frumos, care să te aprecieze. Noi, ca intelectuali şi [încă] de «tip nou», crescuţi în acest regim, suntem priviţi cu dezgust, ca nişte duşmani, ca nişte oameni care am fi făcut cine ştie ce fapte reprobabile. [...]“
 

Notă autor:

N. red.: Antoaneta Andriţa nu a fost medic-scriitor, ci
medic-martor al unor evenimente privind cooperativizarea
forţată de la începutul anilor ’60, ai – iată – secolului trecut.
Am respectat, neintervenind, modalitatea sa de a se exprima,
de a scrie. Între paranteze drepte, sunt neînsemnate intervenţii ale redacţiei noastre, „Viaţa medicală“. Întreaga relatare o puteţi citi în nou-apărutul număr al revistei „Memoria“.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe