Nu
merită să-ţi baţi capul omorându-te, fiindcă, atunci când te hotărăşti să te
sinucizi, este oricum prea târziu. (Emil Cioran)
În
fiecare zi, un doctor american îşi ia viaţa (în Statele Unite se înregistrează
400 de sinucideri pe an din rândul medicilor). Acest număr echivalează cu
pierderea vieţii tuturor studenţilor dintr-o facultate de medicină americană
(în medie, fiecare promoţie numără o sută de absolvenţi şi şcoala de medicină
din SUA are o durată de patru ani). Dar sunt mulţi cei care cred că numărul
medicilor sinucigaşi este mai mare decât arată statisticile oficiale şi aceasta
din cauza colegilor care, din compasiune, respect şi simpatie pentru familiile
care suferă pierderea, declară altă cauză de moarte decât cea reală. Raportat
la populaţia generală, moartea prin sinucidere la medici este de 1,4–2,3 ori
mai frecventă (Andrew LB, Brenner B, 2014). O altă diferenţă este că, în populaţia
generală, raportul sinuciderilor bărbaţi/femei este 4:1, în timp ce femeile
medic care se sinucid egalează bărbaţii cu aceeaşi profesiune, iar uneori îi şi
depăşesc. Un medic american de sex masculin are un risc de sinucidere cu 70%
mai mare decât un bărbat de altă profesiune, iar la femeile medic riscul de
sinucidere este cu 250–400% mai mare decât în rândul femeilor cu profesiuni
nemedicale.
Ca şi
în alte segmente ale populaţiei, medicii care recurg la acest mod de a-şi sfârşi
viaţa sunt afectaţi de afecţiuni psihiatrice de tip afectiv (anxietate, sindrom
bipolar şi depresie) şi de abuzul de alcool sau droguri. Aceste elemente sunt
identificate la peste 85–90% din sinucigaşi. În plus, medicii au o bună cunoaştere
a modalităţilor de inducere a morţii şi au acces la mijloacele letale.
Este
un fapt bine-cunoscut că medicii (exceptând psihiatrii) nu diagnostichează bine
cazurile de depresie şi adesea nu recunosc simptomele depresiei la ei înşişi.
Dar această afecţiune este mai frecventă la medici decât la populaţia nemedicală.
Studenţii la medicină au o frecvenţă a sindroamelor depresive cu 15–30% mai
mare decât populaţia generală. O perioadă deosebit de riscantă este cea a
rezidenţiatului, caracterizată prin volum foarte mare de lucru, surmenaj,
privare de somn şi stres crescut. Un studiu pe rezidenţi a arătat că doar 20%
din ei raportează voluntar simptome de depresie şi recunosc practica
autotratamentului. Din păcate, rezidenţii deprimaţi au demonstrat riscul de a
face erori de prescriere a medicamentelor cu 60% mai mare decât cel al
colegilor lor neafectaţi.
Colegiul
American de Chirurgie a raportat de curând că unul din 16 chirurgi are sau a
avut idei sinucigaşe în ultimele 12 luni şi că numai 26% din ei au căutat să obţină
evaluare şi tratament de specialitate. Rezistenţa la terapie a medicilor apare
autoimpusă, ca un mecanism de a evita recunoaşterea vulnerabilităţii,
inadecvarea la sarcinile profesionale, complexul de inferioritate faţă de
colegi şi mediul social.
Motive
sociale contribuie la instalarea deprimării medicilor şi între ele sunt
dificultăţile de a menţine succesul financiar al practicii proprii, procesele
de malpraxis, problemele conjugale (conflicte, separare, divorţ), sentimentul că
la locul de muncă sunt rău apreciaţi, segregaţi sau marginalizaţi.
După
specialitate, medicii cel mai vulnerabili la surmenaj şi depresie sunt cei „din
linia întâi“, cei care lucrează în serviciile de urgenţă, medicii internişti şi
de familie. Shanefelt şi colab. (JAMA,
2012) au publicat un studiu pe 7.288 de medici de toate specialităţile, în care
au analizat incidenţa surmenajului şi a insatisfacţiei legate de balanţa muncă
– viaţă particulară a acestora, comparată cu un lot de 3.442 de persoane din
populaţia generală. În rândul doctorilor, incidenţa surmenajului a fost mai
mare (37,9% faţă de 27,8%), ca şi insatisfacţia cu programul de lucru (40,2% faţă
de 23,2%). Autorii corelează aceste diferenţe cu programul epuizant de muncă al
medicilor, care depăşeşte 50 de ore pe săptămână, în timp ce programul regulat
de lucru din profesiunile nemedicale este de 40 de ore pe săptămână sau mai puţin.
În SUA există, de mai mulţi ani, o penurie de medici de medicină generală şi
specialişti, şi este de aşteptat că aceasta va creşte în anii următori.
Prelungirea duratei de viaţă, creşterea imigraţiei legale şi ilegale, noile
reforme ale sistemului de sănătate, care au crescut numărul asiguraţilor, sunt
factori care vor continua să sporească sarcina personalului medical. Pe lângă
volum, şi exigenţele administrative sau creşterea birocraţiei se adaugă listei
de motive care îi nemulţumesc pe medicii americani.
Garry
Carr (Journal MSMA, 2008) a
identificat trăsăturile profilului cel mai frecvent întâlnit la medicul
suicidar: frecvenţă egală la cele două sexe, vârstă medie 45 de ani la femei,
50 de ani la bărbaţi, rasa albă, necăsătorit(ă), divorţat(ă) sau cu probleme
conjugale. Factori de risc: depresie, alcool, droguri, personalitate cu înclinaţie
excesivă spre risc, care a avut o schimbare recentă a locului de muncă (unul
sau mai multe), are stabilitatea financiară ameninţată sau primeşte sarcini
excesive de lucru, cu simptome cronice sau recente de durere cronică ori boală
severă debilitantă. Tot el a semnalat ca factor de risc însăşi personalitatea
care orientează spre alegerea profesiunii medicale: perfecţionistă, compulsivă,
motivată, înfăptuitoare, cu un mare grad de autoîncredere. Acest tip de
indivizi sunt înclinaţi să nu recunoască instalarea simptomele de surmenaj şi
deprimare, să nu admită eşecurile şi să întârzie sau să refuze ajutorul
calificat.
Consumul
regulat de alcool la medici este de aproximativ 10%, iar folosirea continuă a
substanţelor chimice de tip droguri este de 2%, în timp ce proporţia medicilor
care au folosit vreodată alcool sau droguri se ridică la 8–18% (unul din 6–12
medici). Cea mai frecventă modalitate de sinucidere este cea care foloseşte
substanţele medicamentoase, urmată de armele de foc.
În
toate statele americane sunt programe speciale pentru tratamentul şi
dezintoxicarea medicilor şi farmaciştilor afectaţi. Dar problema cea mai
spinoasă este aceea a recunoaşterii celor care trec prin fazele progresive ale
bolii psihosociale care îi conduce spre luarea propriei vieţi şi – odată
identificaţi – să se obţină acordul lor pentru a fi trataţi. Numai aşa se vor
putea diminua marile pierderi pe care le suferă, în fiecare an, medicina
americană. Numai aşa pot fi smulşi cei care se află în situaţia de risc din faţa
primejdiei. Căci, aşa cum a spus Albert Camus, nimeni nu e ferit de dificultăţile
care te pot îndrepta spre vulnerabilitatea tipic umană de sinucidere: „Până la
sfârşit, cineva poate ajunge să aibă nevoie de mai mult curaj pentru a trăi,
decât pentru a-şi lua viaţa“.