Newsflash

Medicii americani şi sinuciderea

de Dr. Martin S. MARTIN - oct. 14 2014
Medicii americani şi sinuciderea

Nu merită să-ţi baţi capul omorându-te, fiindcă, atunci când te hotărăşti să te sinucizi, este oricum prea târziu. (Emil Cioran)

 

   În fiecare zi, un doctor american îşi ia viaţa (în Statele Unite se înregistrează 400 de sinucideri pe an din rândul medicilor). Acest număr echivalează cu pierderea vieţii tuturor studenţilor dintr-o facultate de medicină americană (în medie, fiecare promoţie numără o sută de absolvenţi şi şcoala de medicină din SUA are o durată de patru ani). Dar sunt mulţi cei care cred că numărul medicilor sinucigaşi este mai mare decât arată statisticile oficiale şi aceasta din cauza colegilor care, din compasiune, respect şi simpatie pentru familiile care suferă pierderea, declară altă cauză de moarte decât cea reală. Raportat la populaţia generală, moartea prin sinucidere la medici este de 1,4–2,3 ori mai frecventă (Andrew LB, Brenner B, 2014). O altă diferenţă este că, în populaţia generală, raportul sinuciderilor bărbaţi/femei este 4:1, în timp ce femeile medic care se sinucid egalează bărbaţii cu aceeaşi profesiune, iar uneori îi şi depăşesc. Un medic american de sex masculin are un risc de sinucidere cu 70% mai mare decât un bărbat de altă profesiune, iar la femeile medic riscul de sinucidere este cu 250–400% mai mare decât în rândul femeilor cu profesiuni nemedicale.
   Ca şi în alte segmente ale populaţiei, medicii care recurg la acest mod de a-şi sfârşi viaţa sunt afectaţi de afecţiuni psihiatrice de tip afectiv (anxietate, sindrom bipolar şi depresie) şi de abuzul de alcool sau droguri. Aceste elemente sunt identificate la peste 85–90% din sinucigaşi. În plus, medicii au o bună cunoaştere a modalităţilor de inducere a morţii şi au acces la mijloacele letale.
   Este un fapt bine-cunoscut că medicii (exceptând psihiatrii) nu diagnostichează bine cazurile de depresie şi adesea nu recunosc simptomele depresiei la ei înşişi. Dar această afecţiune este mai frecventă la medici decât la populaţia nemedicală. Studenţii la medicină au o frecvenţă a sindroamelor depresive cu 15–30% mai mare decât populaţia generală. O perioadă deosebit de riscantă este cea a rezidenţiatului, caracterizată prin volum foarte mare de lucru, surmenaj, privare de somn şi stres crescut. Un studiu pe rezidenţi a arătat că doar 20% din ei raportează voluntar simptome de depresie şi recunosc practica autotratamentului. Din păcate, rezidenţii deprimaţi au demonstrat riscul de a face erori de prescriere a medicamentelor cu 60% mai mare decât cel al colegilor lor neafectaţi.
   Colegiul American de Chirurgie a raportat de curând că unul din 16 chirurgi are sau a avut idei sinucigaşe în ultimele 12 luni şi că numai 26% din ei au căutat să obţină evaluare şi tratament de specialitate. Rezistenţa la terapie a medicilor apare autoimpusă, ca un mecanism de a evita recunoaşterea vulnerabilităţii, inadecvarea la sarcinile profesionale, complexul de inferioritate faţă de colegi şi mediul social.
   Motive sociale contribuie la instalarea deprimării medicilor şi între ele sunt dificultăţile de a menţine succesul financiar al practicii proprii, procesele de malpraxis, problemele conjugale (conflicte, separare, divorţ), sentimentul că la locul de muncă sunt rău apreciaţi, segregaţi sau marginalizaţi.
   După specialitate, medicii cel mai vulnerabili la surmenaj şi depresie sunt cei „din linia întâi“, cei care lucrează în serviciile de urgenţă, medicii internişti şi de familie. Shanefelt şi colab. (JAMA, 2012) au publicat un studiu pe 7.288 de medici de toate specialităţile, în care au analizat incidenţa surmenajului şi a insatisfacţiei legate de balanţa muncă – viaţă particulară a acestora, comparată cu un lot de 3.442 de persoane din populaţia generală. În rândul doctorilor, incidenţa surmenajului a fost mai mare (37,9% faţă de 27,8%), ca şi insatisfacţia cu programul de lucru (40,2% faţă de 23,2%). Autorii corelează aceste diferenţe cu programul epuizant de muncă al medicilor, care depăşeşte 50 de ore pe săptămână, în timp ce programul regulat de lucru din profesiunile nemedicale este de 40 de ore pe săptămână sau mai puţin. În SUA există, de mai mulţi ani, o penurie de medici de medicină generală şi specialişti, şi este de aşteptat că aceasta va creşte în anii următori. Prelungirea duratei de viaţă, creşterea imigraţiei legale şi ilegale, noile reforme ale sistemului de sănătate, care au crescut numărul asiguraţilor, sunt factori care vor continua să sporească sarcina personalului medical. Pe lângă volum, şi exigenţele administrative sau creşterea birocraţiei se adaugă listei de motive care îi nemulţumesc pe medicii americani.
   Garry Carr (Journal MSMA, 2008) a identificat trăsăturile profilului cel mai frecvent întâlnit la medicul suicidar: frecvenţă egală la cele două sexe, vârstă medie 45 de ani la femei, 50 de ani la bărbaţi, rasa albă, necăsătorit(ă), divorţat(ă) sau cu probleme conjugale. Factori de risc: depresie, alcool, droguri, personalitate cu înclinaţie excesivă spre risc, care a avut o schimbare recentă a locului de muncă (unul sau mai multe), are stabilitatea financiară ameninţată sau primeşte sarcini excesive de lucru, cu simptome cronice sau recente de durere cronică ori boală severă debilitantă. Tot el a semnalat ca factor de risc însăşi personalitatea care orientează spre alegerea profesiunii medicale: perfecţionistă, compulsivă, motivată, înfăptuitoare, cu un mare grad de autoîncredere. Acest tip de indivizi sunt înclinaţi să nu recunoască instalarea simptomele de surmenaj şi deprimare, să nu admită eşecurile şi să întârzie sau să refuze ajutorul calificat.
   Consumul regulat de alcool la medici este de aproximativ 10%, iar folosirea continuă a substanţelor chimice de tip droguri este de 2%, în timp ce proporţia medicilor care au folosit vreodată alcool sau droguri se ridică la 8–18% (unul din 6–12 medici). Cea mai frecventă modalitate de sinucidere este cea care foloseşte substanţele medicamentoase, urmată de armele de foc.
   În toate statele americane sunt programe speciale pentru tratamentul şi dezintoxicarea medicilor şi farmaciştilor afectaţi. Dar problema cea mai spinoasă este aceea a recunoaşterii celor care trec prin fazele progresive ale bolii psihosociale care îi conduce spre luarea propriei vieţi şi – odată identificaţi – să se obţină acordul lor pentru a fi trataţi. Numai aşa se vor putea diminua marile pierderi pe care le suferă, în fiecare an, medicina americană. Numai aşa pot fi smulşi cei care se află în situaţia de risc din faţa primejdiei. Căci, aşa cum a spus Albert Camus, nimeni nu e ferit de dificultăţile care te pot îndrepta spre vulnerabilitatea tipic umană de sinucidere: „Până la sfârşit, cineva poate ajunge să aibă nevoie de mai mult curaj pentru a trăi, decât pentru a-şi lua viaţa“.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe