• FIFA
trebuie să acorde o atenţie sporită traumatismelor cranio-cerebrale petrecute
pe terenul de fotbal.
• Medicul
echipei Germaniei crede că injecţiile cu hemoderivat deproteinizat din sânge de
viţel ar fi un panaceu pentru tratarea sportivilor, în absenţa oricăror dovezi ştiinţifice.
• Psihiatrul
echipei Angliei îi învaţă pe sportivi cum să controleze „cimpanzeul“.
După
primul gol marcat împotriva Angliei, uruguayanul Luis Suarez l-a strâns la
piept pe unul dintre kinetoterapeuţii echipei. Nu pentru a-l muşca, ci pentru
a-i mulţumi. Walter Ferreira este cel care l-a ajutat pe Suarez să se
recupereze după intervenţia laparoscopică suferită la genunchi cu mai puţin de
o lună înaintea partidei cu englezii. În minutul 45 al meciului, Ferreira era,
în egală măsură cu marcatorul, eroul suporterilor din Uruguay. Minutul 61 al
aceluiaşi meci: fundaşul Alvaro Perreira se prăbuşeşte pe teren, unde rămâne
inconştient şi imobil pentru un minut interminabil. Genunchiul unui atacant
englez îl lovise în tâmplă. Medicul Uruguayului, dr. Alberto Pan, cere să fie
schimbat, dar Perreira, care între timp se ridicase de pe gazon cu expresia
unui boxer ameţit, refuză vehement să iasă de pe teren. În cele din urmă,
medicul se supune voinţei jucătorului, ceea ce naşte, după fluierul de final al
partidei, o dezbatere de proporţii. În acelaşi meci, cei doi componenţi ai
echipei medicale a Uruguayului sunt, pe rând, protagoniştii unor momente-cheie şi
senzaţia, în ambele cazuri, este că fac parte din echipa de fotbal pe care sunt
angajaţi să o îngrijească.
Cât
de obiectiv şi de rapid poţi judeca o situaţie medicală în lipsa unor
instrumente diagnostice şi sub presiunea care defineşte un meci cu miză atât de
mare? Cine sunt medicii care trăiesc mondialul de pe băncile de rezerve?
Vraciul Hans
Unii
îl venerează ca pe un vindecător istoric, alţii îl consideră un vraci cu o
seringă hiperactivă. Practica medicală a lui Hans-Wilhelm Müller-Wohlfart,
medicul reprezentativei de fotbal a Germaniei, al clubului Bayern München şi al
unui mare număr de vedete din sportul mondial, are o imagine controversată
definită printr-un amestec de mister, putere şi strălucire. Potrivit unui articol
scris de Mike Fish pentru 
espn.com, doctorul german lucrează într-o clinică spaţioasă,
care ar putea trece oricând drept galerie de artă şi ocupă etajul al doilea din
Alter Hof, o structură gotică din München care a servit cândva drept prima reşedinţă
imperială a Germaniei. Aici au venit să îi ceară ajutorul, după ce au epuizat căile
tradiţionale ale medicinii, atleţi şi artişti de top: de la cel mai rapid om
din lume, Usain Bolt, până la solistul U2, Bono. Printre fotbaliştii pe care
i-a tratat de-a lungul timpului s-au numărat Jürgen Klinsmann, Ronaldo, Michael
Owen, Steven Gerrard şi mai toţi fotbaliştii germani buni de la Franz
Beckenbauer încoace.
Nu
e un doctor obişnuit. Unele dintre metodele lui de tratament par, cel puţin la
prima vedere, periculos de primitive. Deşi are o pregătire convenţională în
medicină şi s-a specializat în ortopedie, le practică pe ambele într-o combinaţie
aparte cu medicina homeopată şi acupunctura. Seva tratamentelor sale este ceea
ce Müller-Wohlfart numeşte „infiltraţii“: injecţii locale cu preparate
homeopate şi alte substanţe. Printre preferatele lui se numără mierea, o
substanţă numită hyalart (sau, cum au
poreclit-o cei de la The Telegraph,
„rooster booster“), extrasă din crestele cocoşilor, şi nu mai puţin exoticul
actovegin, un preparat aminoacid derivat din sânge de viţel şi substanţe
lubrifiante care conţin acid hialuronic purificat şi antioxidanţi. Într-unul
dintre puţinele interviuri pe care le-a acordat, pentru reţeaua ESPN, neamţul mărturiseşte
că a administrat peste un milion de astfel de injecţii, mai mult de jumătate
din ele sportivilor.
Experimente tip Frankenstein
Multe
voci ale comunităţii medicinii sportive îi privesc cu suspiciune metodele, mai
ales că substanţa pe care o foloseşte cel mai des este interzisă în multe state
occidentale sau e inclusă pe lista neagră a agenţiilor antidoping. Niciun
tratament experimental promovat de „vraciul“ neamţ nu a trecut prin peer-review. Nu a publicat niciun studiu
legat de utilizarea actoveginului în recuperarea atleţilor în vreo revistă ştiinţifică
respectată. Tocmai asta l-a făcut pe Travis Tygart, şeful agenţiei antidoping
din Statele Unite, să afirme că dozele masive de injecţii folosite de
Müller-Wohlfart sunt „un experiment tip Frankenstein. Dacă ai fi cu adevărat
motivat de sănătatea populaţiei, de ce nu ai vrea să împărtăşeşti cu lumea
rezultatele tale? Adică, dacă ai avea un leac pentru cancer, chiar ai fi prea
ocupat pentru a nu îl comunica şi celorlalţi medici?“. Tygart a vorbit, într-un
interviu acordat aceluiaşi canal american de sport, şi despre existenţa unei
culturi a vracilor printre atleţi: „Acest tip de guru îşi câştigă o reputaţie
în rândul atleţilor. Sportivii de top, bine plătiţi şi disperaţi să încerce
orice pentru a câştiga, chiar cu riscul propriei sănătăţi, vor veni mereu să le
ceară ajutorul. Asta e cultura“.
Deşi
pare cu vreo două decenii mai tânăr, Müller-Wohlfart are 71 de ani, şi este una
dintre cele mai cunoscute figuri ale sportului în Germania. Din 1977, a ocupat
poziţia de medic al clubului Bayern München, iar din ’96 este medicul oficial
al selecţionatei Germaniei. În tot acest timp, cel care se autodescrie ca „un
doctor empiric“ a testat pe el însuşi fiecare din tratamentele pe care le
foloseşte şi spune că se lasă ghidat de experienţa personală, recunoscând
totodată carenţa cercetării ştiinţifice din spatele metodelor lui neortodoxe.
Pe sportivi nu îi interesează prea tare metodologia ştiinţifică sau reputaţia
lui Müller-Wohlfart printre colegii de breaslă. Ei vor doar să se simtă mai
bine după ce ajung pe mâinile lui.
Adepţii îl susţin pe „vraci“ până la capăt
„Nu
mi-e frică de injecţii“ e fraza lui Franck Ribery care a făcut înconjurul
lumii, declaraţia acordată agenţiei de ştiri nemţeşti SID fiind preluată de mai
toate site-urile de sport care scriu despre Campionatul Mondial. Era parte din
răspunsul fotbalistului la întrebările legate de refuzarea tratamentului cu
cortizon prescris de medicul naţionalei franceze, Franck Le Gall. „Nu am vrut să
îmi administreze injecţia cu cortizon, pentru că ştiu că nu e bună pentru
mine“, şi-a motivat mijlocaşul alegerea. Ribery a fost între ciocan şi nicovală:
pe de-o parte se afla medicul echipei Franţei, care îi oferea tratamentul
convenţional pe bază de corticosteroid pentru durerea de spate insuportabilă
cauzată de o accidentare, de cealaltă parte medicul de la Bayern,
Müller-Wohlfart, care s-a oferit să îl trateze cu preparatul său minune pe bază
de extract de viţel. Însă actoveginul este interzis în Franţa, aşa că Federaţia
franceză de fotbal a refuzat protocolul de tratament propus de neamţul alintat
„Müll“ de jucătorii lui Bayern.
Nu
a fost singura dată când strategiile terapeutice propuse de un medic de la club
s-au bătut cap în cap cu cele propuse de medicul de la selecţionată. Ce a
diferit a fost răspunsul radical al jucătorului. Plasându-şi toată încrederea
în sfaturile „vindecătorului Hans“, Ribery a preferat să piardă turneul final
din Brazilia, ceea ce a declanşat o amplă mediatizare a controversei mai ales că
era vorba de un jucător-cheie în unsprezecele condus de Didier Deschamps.
Medicul francez Franck Le Gall a declarat – probabil jignit de refuzul lui
Ribery – că Bayern München foloseşte prea multe injecţii în terapiile jucătorilor
şi că probabil asta l-a făcut pe fotbalistul francez să se teamă de injecţii.
„Puteţi să mă credeţi: cariera mea va continua mai mult fără cortizon. Nu pot
accepta criticile aduse doctorului Müller-Wohlfahrt. Sunt la Bayern de şapte
ani şi am încredere completă în Müll. M-a ajutat întotdeauna şi ştiu că
procedează corect. Fără el nu aş fi jucat fotbal aşa cum o fac acum. Acelaşi
lucru e valabil şi pentru Arjen Robben. A fost accidentat de aşa multe ori şi
îi datorează lui Müll faptul că acum poate juca fără probleme şi că a început
Cupa Mondială senzaţional“, spune Ribery, citat de AFP. Nu pare să îi pese că
medicul veteran al lui Bayern nu a documentat niciodată rezultatele injecţiilor
pe care le administrează lui şi coechipierilor săi. Sau că nu au fost efectuate
până în prezent studii concluzive cu privire la miotoxicitatea injecţiilor
intramusculare cu actovegin. Ca şi medicul său, Ribery se bazează pe constatările
pe propria-i piele.
A doua
opinie, a jucătorului
Tot observaţiile empirice par să fi
stat la baza deciziei medicale care a aruncat peste medicul selecţionatei
Uruguayului un val de atenţie negativă. În timpul meciului cu Anglia, Álvaro
Pereira şi-a pierdut cunoştinţa şi a rămas nemişcat mai bine de un minut pe
gazon. Medicul Alberto Pan a cerut schimbarea jucătorului, care, după ce a
început să-şi revină, a refuzat să fie schimbat. Incidentul a generat o discuţie
serioasă în lumea fotbalului pe tema felului în care acest sport tratează
traumatismele craniene într-o epocă în care cunoştinţele acumulate despre
efectele lor au modelat maniera în care sunt jucate alte sporturi.
FIFA a
eşuat în protejarea jucătorilor
Analistul ESPN Taylor Twellman spunea, după meci, că a privit îngrozit cum
mai întâi colegii, apoi antrenorii Uruguayului au încercat să îl trezească pe
Pereira în palme, când acesta stătea întins pe spate pe iarbă fără să reacţioneze.
Twellman a calificat gestul zguduirii lui Pereira drept „patetic şi barbar“.
„Suntem în 2014“ – reaminteşte Twellman, a cărui carieră promiţătoare de
fotbalist a fost curmată în 2010 tocmai din cauza unor repetate traumatisme
craniene – „şi avem cunoştinţe, educaţie în acest sens, dar să vezi asta la cel
mai mare eveniment fotbalistic din lume este dezamăgitor“.
FIFPro, sindicatul internaţional al jucătorilor
de fotbal, a acuzat FIFA că a eşuat în a-l proteja pe Pereira şi a cerut o
investigaţie asupra motivelor pentru care i-a fost permis să joace în
continuare, precum şi reguli noi care să garanteze că jucătorii sunt în siguranţă,
chiar şi când asta este împotriva dorinţei lor. După accidentarea lui Pereira,
Uruguayul a făcut trei schimbări în acel meci, dar fundaşul a rămas în teren.
După meci a mărturisit că „m-am simţit de parcă s-ar fi stins toate luminile“
în momentul ciocnirii cu atacantul britanic. Părea să îşi dea seama că a greşit
insistând să nu fie schimbat: „Mi-am cerut scuze de o mie de ori doctorului,
pentru că eram ameţit, a fost un moment din acelea când adrenalina pune stăpânire
pe tine şi nu mai gândeşti limpede. Cred că vroiam doar să rămân pe teren şi să
lupt să obţinem victoria“, le-a mărturisit reporterilor.
Oficialii FIFA au afirmat, conform The New York Times, că decizia de a îi
permite lui Pereira să rămână pe teren i-a aparţinut exclusiv medicului, dr.
Alberto Pan, şi că Pan ar fi semnat o declaraţie potrivit căreia ar fi efectuat
o completă examinare neurologică a jucătorului în cele două minute petrecute de
acesta la marginea terenului, ajungând la concluzia că starea sa ar fi fost
„normală“. Dar nimeni nu a oferit o explicaţie pentru gestul lui Pan de a cere
substituţia jucătorului înainte ca acesta să protesteze. „Cred că nu realizează
că e vorba de viaţa unui om acolo. Sindromul de repetare a impactului poate fi
fatal“, comenta Twellman la ESPN.
Spre deosebire de alte sporturi de echipă,
fotbalul curge continuu, are o limită de trei schimbări pe meci, iar jucătorii
înlocuiţi nu pot intra din nou pe teren. În plus, lumea fotbalului promovează
modele de curaj, duritate, rezistenţă. Tocmai de aceea, problema gestionării
traumatismelor craniene nu este una nouă. Adesea, medicii sunt forţaţi să ţină
cont de punctele de vedere ale antrenorilor şi jucătorilor, care cântăresc mult
în dinamica echipei. Presiunea e şi mai mare într-un meci de cupă mondială,
când în joc e chiar „onoarea naţională“. Cu toate acestea, FIFA lasă pe umerii
medicilor de naţională întreaga responsabilitate pentru deciziile medicale care
îi privesc pe jucători.
Problema traumatismelor craniene a început
să fie discutată la nivel european anul trecut, după ce mai mulţi jucători din
Premier League au rămas în joc în ciuda faptului că accidentările suferite îi lăsaseră
inconştienţi. În majoritatea cazurilor, jucătorii implicaţi au fost ulterior lăudaţi
pentru tăria lor. În unele cazuri au pierdut următorul joc al echipei lor de
club tocmai din cauza traumatismului cranian suferit.
FIFPro a propus FIFA ca, în astfel de situaţii,
să fie permisă înlocuirea temporară a jucătorului accidentat, pentru ca o
examinare temeinică să poată avea loc în afara gazonului. FIFA nici nu vrea să
audă de o schimbare a regulilor. Michel D’Hooghe, preşedintele comitetului
medical al FIFA, spune că ar apărea alt pericol: „După zece minute în afara
terenului, când şjucătoriiţ vor intra din nou, fără să se încălzească, vă
asigur că vor avea mai multe leziuni musculare“.
În timp ce FIFA urmăreşte
de la distanţă ceea ce se întâmplă, fiecare echipă de la Mondial tratează, după
propriul protocol, traumatismele craniene. De exemplu, când olandezul Bruno
Martins Indi a părăsit terenul accidentat în meciul cu Australia, medicii l-au
trimis imediat la spital, unde a rămas peste noapte pentru a fi evaluat şi ţinut
sub observaţie, iar echipa nu l-a mai folosit în următorul meci, relatează The Washington Post.
Psihiatrul sportivilor
Echipa
Angliei a ajuns în Brazilia cu 72 de ajutoare angajate de Asociaţia engleză de
fotbal. Printre ei: un psihiatru, un nutriţionist, un specialist în gazoane, un
bucătar şi cel puţin o persoană a cărei sarcină era să îi stropească pe jucători
cu apă când căldura devenea insuportabilă. Jucătorii au avut acces la cele mai
bune facilităţi din oraş şi băuturi revigorante personalizate cu diferiţi
electroliţi, create cu ajutorul unor specialişti de la Universitatea din
Loughborough, care le-au studiat tiparele de sudoare. Nici antrenorul, nici
federaţia nu ar fi 
putut face mai multe pentru fotbaliştii englezi. După meciul
cu Uruguay, ziarele scriau, cu aspră ironie britanică: „Anglia era echipa care
vroia să joace ca Spania şi, iată, a reuşit“. Căci Spania, deşi campioană
mondială en titre, a fost eliminată
încă din faza grupelor. Cu doar un punct câştigat, Anglia a plecat acasă
„înainte să îşi termine reţeta de o săptămână de tablete antimalarie“ (The Guardian). Eşecul englezilor a
stârnit critici dure şi la adresa celebrului psihiatru de sportivi, dr. Steve
Peters.
Peters
are diplome în medicină sportivă, educaţie şi psihiatrie, este membru al Royal
College şi conferenţiar la Sheffield. Din 1993 până în 2005 a lucrat într-o
unitate spitalicească de înaltă securitate dedicată persoanelor cu grave tulburări
de personalitate. În 2001, un fost student de-al său de la Sheffield l-a
recomandat echipei britanice de ciclism Sky Team. Aşa a început să îşi treacă
în palmares o serie de victorii în lucrul cu sportivi de înaltă performanţă.
Printre cicliştii olimpici pe care i-a ajutat se află Chris Hoy sau Victoria
Pendleton. Contribuţia sa a fost considerată decisivă în obţinerea aurului
olimpic de cicliştii britanici. În 2012 şi 2013 a contribuit la victoriile la
snooker ale lui Ronnie O’Sullivan, ajutându-l să îşi învingă depresia şi să câştige
astfel două noi titluri mondiale.
Primele
partide de fotbal câştigate cu Steve Peters la conducerea psihicului fotbaliştilor
au fost la Liverpool, club pentru care a început să lucreze în noiembrie 2012,
la propunerea lui Steven Gerrard. Cu un an înainte, căpitanul clubului de pe
Anfield îi solicitase sprijinul în timpul unei recuperări de durată după o
accidentare care i-a pus în pericol cariera. Încântat de colaborare, Gerrard a
simţit că întreaga echipă ar avea de câştigat dacă l-ar avea alături pe
psihiatru. Cu aportul lui Peters, Liverpool a avut un sezon foarte bun, fiind
la un pas de a câştiga titlul în Premier League. Cel care şi-a câştigat reputaţia
de „mecanic al minţii“ a încercat să susţină eforturile antrenorului Brendan
Rodgers, învăţându-i pe Gerrard şi ai lui cum să îşi menţină calmul sub
presiune, să se pregătească mental pentru un meci dificil şi să păşească pe
teren încrezători la startul partidei. „Nu te poate ajuta să driblezi precum
Cruyff sau să pasezi mai bine de la 40 de metri, dar te poate ajuta să înveţi şi
să înţelegi ce se întâmplă în mintea ta. Dacă jucătorii au încredere în ceea ce
le spune, îi va ajuta. E cel mai bun. N-am jucat niciodată mai consistent
pentru Liverpool sau Anglia decât aşa cum joc de când lucrez cu Steve“, a
explicat Steven Gerrard pentru BBC. Mereu vânat de îndoiala de sine, Gerrard a
găsit utilă confirmarea calmă venind dinspre Peters.
Pentru
Luis Suarez, a cărui echipă de club este tot Liverpool, rolul psihiatrului a
fost acela de a-l învăţa să îşi ţină sub control impulsivitatea. Peters a
început să lucreze cu Suarez în urmă cu an şi toţi cei care i-au urmărit evoluţia
ar fi putut jura că maturizarea şi reabilitarea jucătorului uruguayan pot fi
trecute pe lista de victorii ale medicului britanic. Doar că, în Brazilia, dinţii
lui Suarez s-au înfipt în umărul italianului Chiellini. Mecanicul minţii
fotbaliştilor dăduse greş.
De la cimpanzeu la campion
„Paradoxul
cimpanzeului“ este numele cărţii în care Peters îşi descrie metoda. Nu e nimic
revoluţionar, ci mai degrabă o expunere metaforică şi accesibilă a unor
mecanisme psihologice deja cunoscute. Peters vorbeşte despre trei structuri ale
creierului care se luptă pentru dominare: partea raţională (ego), identitatea
emoţională sau setul de impulsuri care trebuie gestionate pentru a atinge
înalte performanţe şi 
super-egoul sau computerul care guvernează comportamentele
automate şi memoria, compartimentul care le poate influenţa pe celelalte două.
Partea
emoţională, iraţională, este „cimpanzeul“, pe care atleţii sunt invitaţi şi învăţaţi
să îl controleze, încercând să elimine „gremlinii“ şi „goblinii“ – credinţele
negative sau comportamentele care pot inhiba performanţa. „Folosesc acest model
pentru a accesa mintea, pentru că oamenilor le vine mult mai uşor să se
gândească la ceva accesibil, la îndemâna lor“, spunea Peters pentru CNN, adăugând:
„Nu e ca şi cum aş avea un model magic. Oamenii cred că este un leac, dar nu e
deloc aşa. Eu vreau doar să scot ce e mai bun din ei. Nu pot să iau oameni de
pe stradă şi să îi fac campioni mondiali în orice sport ar vrea. Ai nevoie de
talent şi abilităţi mai întâi“.
În
martie 2014, Roy Hodgson l-a recrutat pe Peters pentru naţionala Angliei,
sperând că unsprezecele englez va repeta, cu ajutorul lui, succesul de proporţii
al cicliştilor de la olimpiade şi că Rooney va depăşi, la rândul lui, o serie
de peste 700 de minute fără gol în tricoul naţionalei. Dar miracolul nu s-a
produs. De-a lungul celor trei meciuri pe care au apucat să le joace la
mondial, jucătorii englezi au arătat obosiţi şi neinspiraţi, iar Rooney, deşi
a înscris la un moment dat împotriva Uruguayului, a părut mai puţin încrezător
ca niciodată.
Cu
toate că a fost criticat aspru după eliminarea Angliei, Peters a primit oricum
votul de încredere al lui Roy Hodgson, care spune că va conta pe el şi la
campionatul mondial din 2016, dacă Anglia se va califica.
Medicul selecţionat la naţională
În
Winifreda, un sat de 3.000 de locuitori din Argentina care nici măcar nu apare
pe hărţile convenţionale şi se poate străbate în mai puţin de 20 de minute,
există un teren la fel de mic şi de anonim, cu un gazon jumulit pe care s-au hrănit
vise mari. Este locul în care Daniel Martinez şi-a petrecut adolescenţa,
visând să ajungă atacant în prima ligă argentiniană. Într-o zi, Martinez a părăsit
satul încercând să îndeplinească două visuri: al său de a juca fotbal şi al
mamei sale de a studia medicina. Şi a reuşit: a jucat în prima divizie a
Argentinei, câştigând Copa Libertadores în 1985 (la 18 ani), şi a absolvit
facultatea de medicină în 1993. Ca orice fotbalist, şi-a dorit să ajungă la
echipa naţională. A ajuns, dar ca medic, nu ca sportiv. La un an după victoria
din Copa Libertadores, destinul de fotbalist al lui Martinez s-a frânt după o
accidentare care a dus la ruptura ligamentului genunchiului stâng. S-a
întâmplat în acelaşi an pe care a trebuit să îl repete la facultate din cauza
absenţelor. „M-au operat în ’87, apoi în ’88. Pe atunci însă, leziunile de
acest tip erau altceva. Abia se începea cu artroscopia“, povesteşte Martinez
pentru Clarin, un cotidian argentinian.
În al treilea an la medicină a părăsit complet fotbalul, a absolvit şi s-a
specializat în medicină sportivă, ortopedie şi traumatologie, pentru că îşi
dorea să rămână conectat la sport.
În
1995, Donato Villani, cel care conducea staff-ul medical al naţionalelor de
seniori şi juniori din Argentina, i-a oferit un loc în echipa lui, iar Martinez
nu a putut să refuze, aşa că şi-a făcut bagajele pentru Buenos Aires: „Ceea ce
nu am putut face ca jucător am făcut ca medic. Şi nu mă pot plânge“. În
prezent, este medicul principal al naţionalei de fotbal şi face tot posibilul să
recupereze jucătorii după accidentările pe care aceştia le suferă.
Trăind
intens, de pe banca de rezerve, fiecare fază a partidelor internaţionale,
medicul naţionalei devine adesea al doisprezecilea membru al echipei. Face tot
ce poate ca să contribuie la victoria echipei şi la bucuria adusă de magia
fotbalului tuturor suporterilor, dar tocmai asta îl face uneori vulnerabil. În
faţa vuietului tribunelor, a rugăminţilor jucătorilor, a insistenţelor
antrenorilor şi a timpului necruţător. Decizii precum a da unui fotbalist drept
de joc după o perioadă de recuperare sau a îi permite să rămână în teren după
ce a suferit o accidentare serioasă pot face, pe termen scurt, diferenţa pe
tabela de marcaj, dar, pe termen lung, ar putea afecta cariera sau chiar viaţa
jucătorului. Până când (şi numai dacă) FIFA va decide să ia deciziile dificile
din mâinile doctorilor naţionalelor, numind profesionişti independenţi care să
ofere o evaluare medicală în timpul meciurilor internaţionale şi să aibă
autoritate în faţa medicilor angajaţi de echipe, aceştia din urmă trebuie să îşi
găsească singuri echilibrul între dorinţa de a proteja şansele de victorie şi
nevoia de a îi proteja pe jucători.
