„Ce poate face filosofia pentru practica
medicală?“ se întreabă Kenneth Fulford, întemeietorul şi îndrumătorul grupului
de specialişti de la Oxford care se preocupă de două decenii de mariajul dintre
medicină şi filosofie. „Biblia“ acestei „secte“ a constituit-o cartea sa: „Moral science and medical practice“. Termenul
„moral“ din titlu se referă la teoria valorilor. În această singulară lucrare,
autorul analizează toate instrumentele care caută valoarea în boală şi în
diagnosticul medical. Ce anume face diferenţierea între diagnosticul bazat pe
dovezi şi cel întemeiat pe evaluări, valori şi concepţii? Fulford răspunde
împreună cu Giovanni Stanghellini şi Matthew Broome, într-un articol din „World
Psychiatry“ (2004), la întrebarea aceasta şi aceea formulată la început. Ce caută
filosofia în medicină? Lucrul poate cel mai important: să fundamenteze practica
bazată pe valori (PBV) utilizând modele care conectează faptele cu valori şi
concepte, ceea ce permite edificarea unor instrumente adaptate cunoaşterii
globale a pacientului. PBV are intenţia de a concepe decizii efective în
asistenţa medicală, pe terenul diferitelor şi uneori chiar potenţial
conflictualelor valori implicate. Se poate vorbi în cadrul PBV nu atât de bune
practici, cât de bune raţionamente sau prelucrări. Ele ar depinde, după autorii
citaţi, de zece puncte, formulate astfel în sectorul clinic: • orice decizie
trebuie să fie centrată pe pacient, care reprezintă valoarea principală • multidisciplinaritatea
valorilor se află în prim-plan • conştientizarea faptului că este posibil ca
diferite valori să fie concurente la luarea deciziilor • testarea deprinderilor
pentru a fi adecvate obţinerii valorilor autentice • cunoaşterea valorilor
principale relevante pentru diferite concluzii (simptomele patognomonice) • transmiterea
deprinderilor pentru clasificarea valorilor şi rezolvarea conflictelor • orice
decizie trebuie să se bazeze pe fapte şi valori • evidenţierea valorii trebuie
făcută în orice situaţie, nu numai când există un conflict • progresul ştiinţei
conduce la posibilitatea de noi alegeri în medicină şi noile oportunităţi aduc
noi valori • un parteneriat între PBV şi decidenţi.
Orientarea spre o medicină bazată pe valori
(MBV) va putea contribui la extincţia stigmatizării pe care boala o imprimă
dimensiunii umane. Axiologia ne arată că omul bolnav nu este un alt om şi că de
multe ori infirmităţile sale îi conferă achiziţia unor aptitudini morale care
nu se regăsesc în euforia stării de sănătate. Este suficient să privim creaţia
unor mari bolnavi unde infirmitatea a desluşit un spectru de nuanţe estetice de
excepţie. Dar nu este vorba numai de aceasta, ci şi de faptul că PBV ne învaţă
să considerăm pacientul cu HIV/SIDA, cu epilepsie ori cu schizofrenie nu ca pe
o fiinţă care şi-a pierdut valoarea umană, ci ca pe un semen de-al nostru,
care, prin existenţa sa, demonstrează diversitatea infinită a naturii. MBV are
un cuvânt de spus în opoziţia dintre organizarea pragmatică a modelelor de
îngrijire medicală şi acelea centrate pe menţinerea valorii umane. Pediatria,
psihiatria şi geriatria şi-au dezvoltat continuu metodele de îngrijire la
domiciliu, păstrătoare în cea mai mare măsură a valorii umane a pacientului. În
aceeaşi măsură, patul de spital a devenit ţinta unor reforme în care conceptul
de pragmatism a fost temperat de cel al „feţei umane“. Gândirea reflexivă este
chemată în ajutor atunci când apare un conflict între cerinţele familiale,
instituţiile sociale şi autonomia pacienţilor. Până în anul 1990, în ţara
noastră, ca urmare a unei filosofii reducţionist-materialiste, instituţiile
socio-medicale emanate din excesul de autoritate striveau atât contextul
familial, cât şi autonomia pacienţilor. Devierile au fost aplicate din cauză că
nu a fost luat în seamă terminalul gândirii conceptuale prin care zburăm spre o
viziune clară a sensurilor lumii în care trăim.
Nu este de prisos a observa că interdisciplinaritatea
care stă astăzi la temelia cercetării medicale s-a născut pe tărâmul
filosofiei. Într-adevăr, aceasta şi-a alimentat cursul din izvoarele diferitelor
discipline particulare, condensând aburul lor conceptual. În acest fel,
filosofia ne-a arătat beneficiul pe care-l obţinem prin conectarea minţilor.
Un ultim – dar poate nu cel din urmă –
domeniu în care inferenţele axiomatice şi aforistice ale filosofiei au prins rădăcini
este educaţia medicală continuă. Aici, începutul este făcut de familiarizarea
cu aptitudinile clinice şi tehnice generice, fără de care specializările ar fi
lipsite de un suport trainic.
În final, intrarea medicinii în secolul XXI
a dus cu sine obstacole din ce în ce mai vizibile, apărute prin multiplicarea
aritmetică sau poate chiar logaritmică a investigării tehnice disponibile în
cercetarea şi identificarea bolilor. În această situaţie a început să se scrie
(Woodbridge şi Fulford) despre întocmirea unei lucrări, un ghid de bună practică
unde, alături de practica bazată pe dovezi, să se afle şi o practică bazată pe
valori.
