O echipă de studenţi la medicină îi ajută pe oamenii din satele cu asistenţă medicală precară
Ceasul cu sclipici de pe noptiera Nadiei Haas
arată zece şi un sfert. Ca să se ridice din pat, scormoneşte sub stratul
gros de pături aşezate peste scândurile de lemn şi apucă de o frânghie împletită din folii de plastic. Trage de ea cu amândouă mâinile până ajunge în şezut. Povesteşte cum băiatul ei a lăsat-o în camerele astea întunecoase din căminul de bătrâni: „Noră-mea şi fiu-meu au un apartament mare în Bucureşti, ţin ş-un câine în el – dar nu vor să mă ţină şi pe mine“. Plânge şi scoate dintr-un sertar o poză ascunsă printre haine. E nepoata ei când a fost mireasă: „Nu m-au chemat nici la nunta ei, cred că le era ruşine că aş fi venit aşa cum mă vezi, cu două bastoane“.
Alecsandra, o studentă la medicină din anul VI, are cam aceeaşi vârstă ca nepoata ei din poză. Stă pe patul bătrânei îmbrăcată cu un halat verde, agită stetoscopul între degete, dar nu o întrerupe – aşteaptă să îşi termine povestea. Când Nadia începe să plângă, Alecsandra o ia de mână şi îi şopteşte: „O să fiţi bine, nu vă faceţi griji“.
După ce se linişteşte, studenta o întreabă de toate durerile, ca în cartea de semiologie, se uită atent la unghii, piele şi notează într-o fişă cu foi subţiri fiecare aluniţă, suflu şi zgomot. Mai târziu, alţi doi medicinişti vin şi o înţeapă în deget ca să-i măsoare glicemia, colesterolul şi trigliceridele. Urmează ECG, ecografie, examen stomatologic şi audiogramă.
Toate acestea fac parte dintr-un proiect al Societăţii Studenţilor în Medicină din Bucureşti – „Împreună pentru Sănătatea Rurală“, care îşi propune să-i ajute pe oamenii din sate lipsiţi de acces la servicii medicale de bază.
Doctorul vine o dată pe săptămână
În azilul de bătrâni din Mironeşti, singurul de
acest gen din judeţul Giurgiu, Nadia şi ceilalţi vârstnici sunt vizitaţi
de doctor o dată pe săptămână. Mulţi din oamenii de aici nu-şi amintesc când au făcut ultima oară analize medicale.
Nadia spune că a fost la spital pentru
investigaţii înainte de revoluţie, cu un an sau doi. Ea nu aude cu o
ureche, are un singur cristalin, adoarme doar cu diazepam, o doare spatele, are probleme cu rinichii şi nu poate merge decât ajutată de două bastoane: „Sunt plină de vânătăi, din februarie şi până acum am căzut de 15 ori. N-am încredere deloc în beţele astea două, poate d-asta tot cad“.
E bucuroasă ca un copil când îşi vede fişa capsată împreună cu electrocardiograma, bucăţica de hârtie neagră de la ecografie sau testele audiologului ca să-i pună aparat auditiv. Repetă întruna: „Să vă dea Dumnezeu sănătate, să aveţi noroc, să vă ajute Măicuţa Domnului“.
Cine vrea să fie medic de ţară?
Anca Chelariu Raicu, o studentă de anul VI de la
UMF „Carol Davila“, a început să strângă, la începutul primăverii,
studenţi la medicină din ani terminali şi medici rezidenţi care vor să-şi petreacă weekendul în satele fără medici şi să evalueze gratuit starea de sănătate a localnicilor. Per ediţie sunt selectaţi cam 10–14 studenţi şi rezidenţi care sunt coordonaţi de un medic să facă sătenilor examene fizice, ECG şi ecografii, să măsoare tensiunea arterială, colesterolul, trigliceridele şi glicemia.
Ca să afle care sunt satele cu nevoia cea mai mare de asistenţă sanitară, Anca colaborează cu Asociaţia Medicilor de Familie, Societatea Naţională de Medicina Familiei, Colegiul Medicilor şi Facultatea de Medicină Dentară „Titu Maiorescu“.
Coordonatorul proiectului povesteşte că vrea să atragă atenţia prin acest program că medicina nu se mai poate face doar cu stetoscopul şi acesta este unul din motivele pentru care medicii fug de sate: „Cred că viitorii medici ar fi motivaţi să lucreze în mediul rural dacă ar avea facilităţi prin intermediul cărora ar putea pune un diagnostic. Din discuţiile cu pacienţii care au venit la proiectul nostru, aceştia trebuie să se deplaseze până în oraşul cel mai apropiat dacă vor efectuarea unui ECG sau a unei ecografii. Acestea demotivează medicii să lucreze în mediul rural, care îi obligă în momentul de faţă să completeze doar nişte hârtii. Aspectul financiar este de asemenea un factor important din discuţie“.
Kiturile de teste pentru colesterol, trigliceride şi glicemie vin din sponsorizări, aparatul de ECG îl împrumută din spitale, iar ecograful din mediul privat: „De cele mai multe ori am fost nevoiţi să amânăm ediţii ale proiectului din lipsa fondurilor. Majoritatea sponsorilor sunt încântaţi de activităţile proiectului, însă de cele mai multe ori nu studenţii sunt targetul lor, ci medicii. De aceea, o sponsorizare se obţine după o perioadă lungă de prezentări şi insistenţe din partea noastră“, spune Anca Chelariu.
La ediţiile trecute, Anca şi echipa ei au chemat de câteva ori medicul – au descoperit un infarct vechi de trei zile pentru care au chemat ambulanţa, numeroase tulburări de ritm şi pacienţi hipertensivi, dar şi patologii din sfera urogenitală (chisturi renale, tumoră vezicală, calculi renali). Pacienţii au fost îndrumaţi către spitalele din oraşele cele mai apropiate.
Vino la ziua mea!
La ora trei şi jumătate, când studenţii au
început să se pregătească de plecare, bătrânii s-au mutat în curtea
plină de cireşi şi au început să pălăvrăgească despre ziua de azi: „Ţie ce ţi-a ieşit la analiză? Eu am nevoie de aparat de ureche“ – ţipă un bătrân la un altul.
În căminul întunecos au rămas goblenurile, cărţile de rugăciuni şi fotografiile copiilor şi nepoţilor aşezate ca icoanele pe noptiere. Singura care e încă în camera ei e Nadia – nu poate să se plimbe
ca ceilalţi, dacă o să cadă iar? A venit totuşi cu bastoanele până la
poartă când au plecat cei care s-au îngrijit de ea. Şi-a umezit puţin buzele şi a zis tare: „Ziua mea e pe 17 decembrie, să veniţi! Adică... dacă puteţi. De! Alta ar fi fost viaţa mea dacă mă chema Nadia Comăneci“.
