Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  EDUCAȚIE

Medicină personalizată, urgenţe neurologice şi concluzii contraintuitive

Viața Medicală
Alexandra NISTOROIU vineri, 19 septembrie 2014

Peste 120 de tineri neurologi din România, Rusia, Republica Moldova, Ucraina, Uzbekistan, Kazahstan, Slovacia, Austria, Mexic, Chile, Egipt şi Iordania au luat parte la a noua ediţie a şcolii internaţionale de vară în neurologie, desfăşurată la Eforie Nord. Manifestarea a fost organizată de Societatea pentru Studiul Neuroprotecţiei şi Neuroplasticităţii (SSNN) şi Societatea de Neurologie din România (SNR), sub egida Federaţiei Europene a Societăţilor de Neuroreabilitare şi a Federaţiei Mondiale pentru Neuroreabilitare. Coordonatorii evenimentului au fost prof. dr. Natan Bornstein (Israel), vicepreşedinte al World Stroke Organization, şi prof. dr. Dafin Mureşanu, preşedintele SNR şi SSNN.

 

 

 

   Programul ştiinţific a fost structurat tematic în module dedicate neuroreabilitării, neuropatiei periferice, bolii vasculare cerebrale, bolii Parkinson şi sclerozei multiple, fiecare dintre aceste teme fiind reprezentate de specialişti cu reputaţie internaţională în domeniu. „Avem în fiecare an teme specifice, care reprezintă probleme de interes major pentru cercetarea ştiinţifică şi pentru sănătatea publică, sunt teme pe care le reluăm, dar, în acelaşi timp, avem grijă să aducem de fiecare dată şi câte o temă nouă, cum a fost anul acesta tema polineuropatiilor“, ne explică prof. dr. Dafin Mureşanu.

 

Farmacologia neuroreabilitării

 

    Domeniul neuroreabilitării a fost reprezentat cu succes de profesorul german Volker Hömberg, secretarul general al Federaţiei Mondiale pentru Neuroreabilitare. În sesiunea care a deschis manifestarea, el le-a vorbit tinerilor medici despre rolul agenţilor farmacologici în asigurarea succesului eforturilor de reabilitare. Alături de tratamentele medicamentoase necesare pentru menţinerea sub control a factorilor de risc (hipertensiune, hiperlipidemie) şi pentru prevenţia secundară, medicamentele sunt, de asemenea, necesare pentru facilitarea recuperării creierului. În acelaşi timp, anumite substanţe trebuie evitate deoarece ele pot împiedica sau bloca mecanismele de reparare cerebrală. Dacă amfetaminele, L-dopa, reboxetinul şi antidepresivele pot facilita efectele tehnicilor de neuroreabilitare, o serie de alte medicamente „dăunătoare“ pot interfera cu neuroplasticitatea. Hömberg a explicat, printre altele, diferenţa dintre medicamentele cu acţiune monomodală şi cele cu acţiune multimodală.
    Profesorul german a oferit, de asemenea, un curs foarte practic pe tema examinării neurologice clinice, arătându-le participanţilor că acest proces trebuie să însemne mult mai mult decât o simplă verificare a „reflexelor“ şi concen­trându-se asupra dificultăţilor pe care le-ar putea ridica tinerilor neurologi anumite aspecte particulare (examinarea motilităţii globilor oculari, diplopia).
    Profesorul de neurobiologie Hari Shanker Sharma (Uppsala) a vorbit despre un studiu experimental, realizat de Laboratorul de Cercetare cerebrovasculară din Suedia, vizând efectele neuroprotectoare ale administrării factorilor neurotrofici în traumatismele cranio-cerebrale. Aceste leziuni ale SNC duc la instalarea edemului cerebral, modificarea debitului sanguin cerebral şi creşterea permeabilităţii barierei hematoencefalice. Tratamentul cu Cerebrolysin, în diferite doze, administrat intraperitoneal sau intraventriculocerebral cu 30 de minute înainte sau după traumă, a atenuat formarea edemului cerebral, inflamaţia şi celelalte modificări patologice. S-a constatat, de asemenea, că efectele neuroprotectoare au fost dependente de doză. Administrarea unei doze mai mari a redus permeabilitatea barierei hematoencefalice la cinci ore după traumatism. La 60 sau 90 de minute după producerea leziunilor, administrarea de Cerebrolysin prin structuri nanotubulare de dioxid de titan oferă un nivel mai înalt de neuroprotecţie.

 

Neuroprotecţia şi recuperarea în tratamentul AVC

 

    Neurotroficitatea, neuroprotecţia, neuroplasticitatea şi neurogeneza sunt procese neurobiologice cheie în recuperarea creierului, reprezentând fundamentul activităţii endogene de apărare (AEA). După cum a arătat profesorul Dafin Mureşanu, fiecare leziune a sistemului nervos declanşează, chiar în primul minut, o reacţie endogenă neuroprotectoare. Răspunsul secundar este un proces de reparare combinând neuroplasticitatea şi neurogeneza. Toate aceste procese sunt iniţiate şi reglate de molecule biologice endogene. Prezentarea profesorului Mureşanu a arătat că este nevoie de o schimbare de concept în farmacologia protecţiei creierului: trecerea de la paradigma medicamentelor cu mecanism şi efect singulare – molecule chimice cu efect monomodal – la o abordare farmacologică integrată, medicamente cu activitate multimodală şi efect neuroprotector pleiotropic, medicamente biologice.

 

În interiorul neuronului

 

    O prezentare foarte interesantă a oferit şi profesorul Stephen D. Skaper, din Italia, care a vorbit despre anatomia, fiziopatologia şi abordarea terapeutică a micromediului intraneuronal. După cum a arătat Skaper, schimbările fiziopatologice ale micromediului nervos pot fi percepute ca o consecinţă a alterării homeostazei intraneuronale. În acest context, contribuţia mastocitelor a fost prea puţin studiată. Activarea mastocitelor provoacă eliberarea unui număr mare de mediatori (histamină, serotonină, heparină, protează, citokine proinflamatorii, eicosanoide, chimioatractanţi, neuropeptide ş.a.) care pot afecta nociceptorii, inducând durerea. Acţiunea mastocitelor poate fi amplificată prin interacţiunea cu celulele microgliale. Inhibarea activării mastocitelor şi a celulelor microgliale ar putea avea beneficii terapeutice în neuropatia periferică. În acest sens, este semnificativă acţiunea N-aciletanolaminelor, o clasă de molecule ce apar în mod natural şi semnalează lipidele, şi, în particular, a N-palmitoiletanolaminei, care posedă proprietăţi antiinflamatorii, analgezice şi anticonvulsivante.

 

Managementul durerii lombare

 

    Despre problemele de diagnostic, identificarea cauzelor şi managementul corect al durerii lombare a vorbit prof. dr. Heinrich Binder (Viena). Specialistul austriac a încercat să le ofere tinerilor medici instrumentele necesare pentru ca evaluarea corectă a pacientului să ducă la evitarea intervenţiilor chirurgicale inutile şi a temutului sindrom post-laminectomie.
    Prevalenţa mare a durerilor lombare şi impactul lor semnificativ asupra calităţii vieţii individului sunt teme discutate intens de comunitatea medicală care caută soluţii pentru prevenţie, tratament şi evitarea cronicizării. Ameliorarea durerii şi decizia de a opera sau nu sunt poate cele mai dificile întrebări la care, pe rând, trebuie să răspundă neurologul, neurochirurgul, algeziologul sau chiar psihiatrul. Potrivit lui Binder, deşi se impune o abordare interdisciplinară, nu este posibilă împărţirea responsabilităţii pentru tratamentul corespunzător, ci unul dintre specialişti trebuie să îşi asume managementul cazului. Rolul acestuia este de a examina cu maximă prudenţă pacientul, de a pune diagnosticul primar şi de a reflecta asupra diagnosticului diferenţial, cunoscând toate posibilele procese cauzale patofiziologice.

 

Decizii dificile ce pot preveni un AVC

Interviu cu prof. dr. Natan Bornstein

 

Coordonator al programului şcolii de vară, prof. dr. Natan Bornstein este vicepreşedintele World Stroke Association, membru în comitetul director al organizaţiei europene de AVC şi în boardul editorial al unor jurnale ştiinţifice prestigioase. La Eforie Nord a susţinut o serie de prelegeri interactive pe teme din sfera  prevenţiei primare şi secundare a accidentului vascular cerebral.

 

AIT – o urgenţă medical

 

   – Timpul este creier. Obişnuiam să spunem asta numai despre AVC. Dar ce înseamnă în cazul AIT?
   Înseamnă că, dacă ai un caz de AIT, trebuie să reacţionezi imediat. Dacă nu faci evaluarea şi investigaţiile imediat după AIT, ca să previi AVC, care se poate produce în următoarele 24–48 de ore, vei pierde din creier.
   – Dar nu obişnuiam să vedem AIT ca pe o urgenţă medicală. Ce s-a schimbat?
    – Nu era o urgenţă medicală. În urmă cu câţiva ani, când un pacient avea un AIT, se prezenta sau nu la camera de gardă, unii mergeau doar la medicul de familie, şi medicul comanda tot felul de teste, investigaţii. Mai târziu, după şase-opt săptămâni, pacienţii veneau cu rezultatele la clinică, în ambulatoriu. Doar că unii nu mai veneau, pentru că avuseseră deja AVC. Acum ştim, datorită marilor studii de cohortă, că AIT nu este o afecţiune benignă. Doar pentru că nu există deficit neurologic nu înseamnă că te poţi relaxa. AVC poate să fie după colţ, chiar la uşă.
   – Cum putem măsura riscul de AVC la pacienţii care au suferit un AIT?
   – Putem folosi scorul ABCD2: vârsta (A), tensiunea arterială (B), clinica (C), durata simptomelor (D) şi diabetul (D). Scorul este între 0 şi 7 puncte. Cu cât punctajul este mai mare, cu atât creşte riscul de a avea infarct în următoarele zile. Protocolul spune că de la 3 în sus sunt urgenţele medicale grave. La 6–7, riscul de a face AVC în primele zile după un AIT ajunge la 50%.
   – Am văzut însă că aveţi câteva reţineri faţă de acest scor.
   – Cred că scorul poate fi folosit în anumite sisteme de sănătate, atunci când nu poţi evalua imediat toţi pacienţii, când nu poţi face pe loc analize pentru toţi. În opinia mea, nu contează dacă ai scorul 2 sau 7, pentru că şi unele cazuri notate cu 2 vor dezvolta AVC. Cred că ar trebui să tratăm la fel toate cazurile de AIT, tocmai pentru că nu îi putem identifica pe cei care nu vor suferi AVC. De aceea, toată lumea cu AIT are un risc potenţial de AVC în primele zile, dincolo de acest scor.
  – Cum disting neurologii între AIT şi AVC acut ischemic?
   – În cazul AVC, există şi un deficit neurologic persistent. În cazul AIT, deficitul neurologic dispare, se rezolvă în totalitate. Eu le tratez la fel. Pentru mine, managementul AIT sau al unui AVC implică acelaşi grad de urgenţă. Pentru că şi AVC poate duce la un AVC recurent sau la un alt AVC în perioada imediat următoare manifestării lui. În ceea ce priveşte afecţiunile ce pot fi confundate cu AIT, există o serie de pacienţi care se prezintă cu un deficit neurologic care se rezolvă, dar care nu este dat de ischemie, ci de alte afecţiuni: epilepsie, migrenă, hematom subdural.
   – Ce rol joacă evaluarea etiologiei în alegerea strategiei de prevenţie secundară?
   – Etiologia este foarte importantă, pentru că tratamentul trebuie personalizat pe baza etiologiei. Dacă ai fibrilaţie atrială cu AVC, dai anticoagulante. Dacă ai stenoză carotidiană cu AVC sau AIT, optezi pentru intervenţie chirurgicală sau stentare. Dacă ai boala vaselor mici, dai aspirină.
    – Unde ar trebui să aibă loc evaluarea şi tratarea acestor pacienţi? Sunt necesare unităţi speciale pentru managementul AIT?
   – Sigur că e de preferat să ai o clinică dedicată special cazurilor de AIT, o clinică „Expres AIT“, unde ai putea face totul în camera de urgenţă, de exemplu. Dar în multe cazuri, ca în Israel, de exemplu, este nevoie să internăm pacientul. Oricum, nu îl trimiteţi acasă! Acesta este mesajul. Fie îl evaluezi în ambulatoriu, în camera de urgenţă, în următoarele 24 de ore, fie îl internezi şi faci acolo investigaţiile.

Prevenirea AVC la pacienţii cu fibrilaţie atrială

   – Ce tratamente medicamentoase ar trebui folo­site pentru a preveni AVC la pacienţii cu fibrilaţie atrială?
   – Familia de medicamente este cea a anti­coa­gulantelor, deci nu antiagregante, nu folosim aspirină sau clopidogrel. Anticoagulantele sunt medica­mentele de primă intenţie, acest lucru a fost dovedit la nivelul A1, cel mai înalt. Studiile au arătat că anticoagulantele vor reduce cu două treimi riscul de AVC la pacienţii care nu au mai avut AVC, deci ca prevenţie primară şi, apoi, ca prevenţie secundară, la pacienţii care au suferit deja un AVC.
    – Cum se compară rezultatele noilor anti­coa­gulante orale cu ale warfarinei, în termeni de siguranţă, eficacitate?
   – Toate s-au dovedit cel puţin la fel de bune ca warfarina. În acelaşi timp, studii mari, randomizate au arătat că riscul de hemoragie, în special hemoragie intracraniană, este redus substanţial cu noile anticoagulante faţă de warfarină. Prin urmare, acestea sunt mai sigur de folosit.
   – Mai folosesc încă medicii aspirina la pacienţii cu fibrilaţie atrială?
   – Aspirina nu este permisă. Punct. Ca regulă generală. Totuşi, sunt cazuri în care anticoagulantele nu pot fi tolerate sau sunt contraindicate.
   – În managementul pacienţilor cu fibrilaţie atrială, cum diferă perspectiva neurologului de cea a cardiologului?
   – În primul rând, cardiologii sunt cei la care ajung majoritatea pacienţilor, pentru că aceştia îi văd înainte de AVC. Noi îi vedem după. Cardiologii sunt întotdeauna temători în ceea ce priveşte hemoragia. Noi vedem AVC şi, de obicei, la pacienţii cu fibrilaţie atrială, acestea sunt mari, cu dizabilitate importantă şi rată înaltă de mortalitate. Noi vedem „latura întune­cată“ a fibrilaţiei atriale, ei văd întotdeauna doar „partea roşie“: hemoragiile.
   – Cum ar putea fi îmbunătăţită comunicarea dintre cele două specialităţi pentru un mai bun management al acestor cazuri?
   – Îi învăţăm. Eu, de exemplu, ţin prelegeri tot timpul la conferinţe de cardiologie. Dar ei chiar au început să înţeleagă că fibrilaţia atrială este AVC, adică o afecţiune devastatoare. Nu e ca infarctul miocardic. Dacă supravieţuieşti primului eveniment, faci stentare şi mergi acasă. Cu AVC, fie mori, fie rămâi cu o dizabilitate severă. Cred că şi cardiologii au început să înţeleagă asta şi sunt, prin urmare, mai relaxaţi cu anticoagulantele la pacienţii cu fibrilaţie atrială, chiar şi la cei mai în vârstă. Datele arată că până şi la pacienţii mai în vârstă poţi prescrie anticoagulanţi în siguranţă.
   – Unul dintre punctele prezentării dumneavoastră a fost că neurologii ar trebui, de asemenea, să caute fibrilaţie atrială paroxistică la pacienţii cu AVC criptogenic. De ce?
   – Dacă ai un AVC criptogenic, pacient tânăr, fără hipertensiune, fără colesterol, fără diabet, fără alţi factori de risc, faci investigaţiile, faci Doppler, ecocardiografie şi nu găseşti nimic, faci un ECG şi e ritm sinusal. Faci Holter 24 de ore, încă ritm sinusal. Dacă bănuieşti că AVC este embolic, ar trebui să faci repetat monitorizarea Holter. Mai există şi alternativa folosirii unui dispozitiv nou, care se injectează sub piele, fără operaţie şi, timp de trei ani, poţi înregistra ritmul inimii. Două studii publicate recent în New England Journal of Medicine au arătat că, folosind această metodă, după o medie de 84 de zile, detectezi între 9 şi 30% din cazurile de fibrilaţie atrială la aceşti pacienţi cu AVC criptogenic. Este foarte important să insişti, să fii încăpăţânat, să cauţi din nou şi din nou aceste episoade scurte de fibrilaţie atrială.

Studiile contrazic intuiţia

   – Intervenţia chirurgicală este considerată încă standardul de aur în tratarea stenozei carotidei simptomatice?
   – Mai multe studii realizate în Europa şi în SUA, comparând enderactomia şi stentarea, arată că stentarea, în ciuda a ceea ce ne-ar spune intuiţia, are mai multe complicaţii decât operaţia. Deci, dacă gâtul meu ar trebui să fie sacrificat, aş alege operaţia, nu stentarea. Totuşi, aceleaşi studii arată că, la pacienţii tineri (55–60 de ani), dacă procedura este realizată de un intervenţionist cu rată de complicaţii mai mică de 4%, stentarea este justificată. Cu certitudine, pentru pacienţii vârstnici (după 75 de ani) nu putem opta pentru stentare.
   – Ce se întâmplă în cazurile de stenoză carotidiană asimptomatică?
   – Aici e cu totul altă poveste, este controversată decizia de a opta sau nu pentru operaţie, chiar şi la pacienţii cu stenoză carotidiană asimptomatică severă, pentru că ratele anuale de evenimente de AVC la pacienţii asimptomatici în zilele noastre, cu ajutorul tratamentului agresiv pentru factorii de risc, sunt mult mai joase decât acum zece ani. Ratele sunt în jur de 1% pe an, în vreme ce ai un risc imediat de complicaţie la operaţie de 3%, de exemplu. Mai este justificată operaţia în zilele noastre? În opinia mea, nu.
   – Care sunt zonele cele mai atractive din neurologie pentru tinerii cercetători?
   Cred că AVC este acum în prim-planul cercetării pentru că este o afecţiune devastatoare, dar alte zone foarte importante de cercetare sunt bolile neurodegenerative, ca Alzheimer sau Parkinson. Trebuie să încercăm să găsim abordări noi. Genetica este emergentă şi este foarte incitantă, deşi nu sunt sigur cât de multe dintre descoperirile genetice pot fi traduse în soluţii concrete pentru managementul pacienţilor.

 

 

 

Evaluarea tulburărilor de conştienţă

 

Dr. Dana Boering (Meerbusch, Germania) a propus o trecere în revistă a metodelor şi instrumentelor de evaluare neurocomportamentală a tulburărilor stării de conştienţă, cântărindu-le aspectele pro şi contra. În ultimele două decenii, s-a înregistrat un volum mare de descoperiri în domeniul stării de conştienţă. Au fost implementate şi acceptate la nivel internaţional instrumente standardizate de evaluare neurocomportamentală a afectării stării de conştienţă, fapt care a dus la descoperirea unui număr mare de diagnostice anterioare stabilite greşit. În acelaşi timp, au fost dezvoltate tehnici auxiliare de evaluare, precum imagistica cerebrală şi examinarea electroneurofiziologică. În prezent, ştim că pacienţii cu afectare severă a stării de conştienţă pot reveni la capacităţi cognitive rezonabile. După cum a explicat Dana Boering, a devenit clar că subtipurile de afecţiuni, precum coma, starea vegetativă, starea de conştienţă minimă, sunt integrate în conceptul de recuperare treptată a conştienţei.

 

Boala Parkinson trebuie redefinită

 

Patologia neurodegenerativă şi, în special, boala Parkinson au făcut subiectul uneia dintre cele mai interesante sesiuni de discuţii, cea în care prof. dr. Amos Korczyn, de la Universitatea Tel Aviv, a argumentat nevoia schimbării definiţiei bolii Parkinson şi a perspectivei de cercetare, astfel încât să fie posibilă dezvoltarea de medicamente care să modifice evoluţia afecţiunii neurodegenerative. Conform lui Korczyn, diagnosticul bolii Parkinson este bazat pe criterii clinice şi rămâne necesar pentru a oferi o terapie simptomatică de succes, dar cei care fac cercetare în domeniu nu îşi mai permit să ignore faptul că aceleaşi manifestări clinice pot fi rezultatul unor mecanisme etiopatogenice diferite. Altfel spus, ceea ce numim astăzi boala Parkinson este rezultatul unei convergenţe fenotipice. Chiar şi diagnosticul anatomopatologic al bolii Parkinson, bazat pe demonstrarea distribuţiei tipice a depozitelor de alfa-sinucleină, este manifestarea unei convergenţe fenotipice la nivel tisular. Din moment ce manifestarea clinică a bolii Parkinson poate fi rezultatul unor mecanisme suficient de divergente, este puţin probabil că va putea fi dezvoltată o intervenţie terapeutică modificatoare de evoluţie a bolii, la toţi pacienţii. Un medicament care să frâneze sau să încetinească evoluţia bolii va fi dezvoltat abia după ce vom înţelege nu tabloul clinic al bolii, ci procesele patogenice din spatele acestui tablou, procese care pot diferi de la caz la caz. Aşadar, terapia individualizată trebuie să fie bazată pe elucidarea proceselor metabolice.
Discuţia despre etiopatogeneza bolii Parkinson a fost completată de intervenţia prof. dr. Ovidiu Băjenaru, preşedintele de onoare al SNR, care a discutat despre rolul variaţiei genetice şi al factorilor de mediu în declanşarea afecţiunii. Potrivit lui Băjenaru, perspectiva actuală a lumii medicale este că degenerarea neuronală dopaminergică în boala Parkinson rezultă cel mai probabil dintr-o combinaţie de multiple căi de semnalizare interconectate, şi nu dintr-un singur mecanism unificator. Etiopatogeneza bolii Parkinson idiopatice, cea mai comună formă a acesteia, presupune contribuţii variabile ale susceptibilităţii genetice şi ale factorilor de mediu. Stresul normal cumulativ, pe o perioadă mare de timp, cum este procesul de îmbătrânire sau expunerea la toxine, ar putea să încline balanţa spre moartea celulară programată. Această explicaţie ar unifica toate căile moleculare implicate în formele mendeliene ale bolii Parkinson într-un model multifactorial complex.
În capitolul de prezentări dedicat bolii Parkinson s-a mai vorbit şi despre: diagnosticul clinic şi evaluarea standardizată a pacientului cu boala Parkinson (conf. dr. Cristina Panea), simptomele non-motorii (dr. Cristian Falup-Pecurariu), tratamentul cu agonişti dopaminergici în faza avansată a bolii Parkinson (conf. dr. Bogdan O. Popescu), abordarea interdisciplinară în managementul bolii Parkinson (prof. dr. Mihaela Simu) sau impactul tratamentului asupra calităţii vieţii în faza avansată a bolii Parkinson (prof. dr. Dafin Mureşanu).

 

Un cord mai sănătos, un creier mai protejat

 

Într-o abordare foarte prietenoasă, profesorul Natan Bornstein a clarificat o serie de aspecte-cheie în prevenţia primară şi secundară a accidentului vascular cerebral, implicând de fiecare dată participanţii într-o discuţie menită să le clarifice nelămuririle. Profesorul le-a explicat tinerilor medici de ce atacul ischemic tranzitoriu (AIT) trebuie tratat ca o urgenţă medicală, plecând chiar de la schimbarea definiţiei acestuia. Dacă, în mod tradiţional, neurologii defineau AIT ca „deficit cerebral sau retinian de origine vasculară care dispare de la sine complet în mai puţin de 24 de ore“, noua definiţie operaţională este „episod scurt de disfuncţie neurologică cauzat de ischemie retiniană sau cerebrală focală, cu simptome clinice care durează în mod obişnuit mai puţin de o oră şi fără dovada unui infarct acut“. Până la 20% din AVC sunt precedate de un AIT, iar cei mai mulţi dintre aceşti pacienţi suferă AVC în primele zile după AIT. Este motivul pentru care ghidurile internaţionale recomandă astăzi ca pacienţii notaţi cu mai mult de 3 pe scara ABCD2 să fie evaluaţi şi trataţi în regim de urgenţă. Astfel, evaluarea neuroimagistică a acestora trebuie să se facă în mai puţin de 24 de ore de la instalarea simptomelor. Studiile EXPRES (2007) şi SOS-TIA (2012) au demonstrat că managementul precoce al AIT poate să scadă cu până la 80% riscul producerii de AVC în următoarele trei luni.
Specialistul din Israel a susţinut, de asemenea, o prezentare foarte interesantă despre managementul stenozei carotidiene simptomatice, insistând asupra nevoii fundamentării corecte a deciziei stentare vs. endarterectomie. Relaţia dintre cord şi creier a fost explorată şi în cea de-a treia prezentare susţinută de profesorul Bornstein, pe tema prevenirii AVC la pacienţii cu fibrilaţie atrială, ocazie cu care a făcut şi o amănunţită trecere în revistă a studiilor care au investigat eficienţa şi nivelul de siguranţă ale noilor anticoagulante orale (dabigatran, rivaroxaban, apixaban).

 

Scleroza multiplă

 

Ultima zi a şcolii de vară a fost dedicată managementului pacienţilor cu scleroză multiplă (SM). Prof. dr. Mihaela Simu a vorbit despre monitorizarea tratamentului în cazurile de SM şi strategiile necesare asigurării aderenţei la tratament, explicând ce aspecte trebuie luate în calcul pentru fiecare protocol terapeutic: natalizumab, alemtuzumab, fingolimod, teriflunomidă, dimetilfumarat. Conf. dr. Cristina Tiu a detaliat aspectele imagistice ale managementului SM, iar conf. dr. Cristina Panea s-a oprit asupra celor mai debilitante trăsături clinice ale SM: declinul cognitiv, oboseala, depresia. Potrivit conferenţiarei, declinul cognitiv afectează între 43 şi 70% dintre pacienţi. Studiul ENER-G, publicat în 2007, a măsurat efectele tratamentului cu natalizumab asupra oboselii şi cogniţiei la pacienţii cu SM, iar pacienţii cu recidivă de SM trataţi cu natalizumab au arătat, pentru o perioadă de până la 48 de săptămâni de tratament, îmbunătăţiri semnificative la scorurile testelor capacităţilor cognitive, precum şi ameliorări ale oboselii, măsurată pe baza evaluărilor oferite de pacienţi.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.