Oare lucrurile s-au schimbat în mod
radical de atunci? În primul rând, apariția slujitorilor lui
Esculap în sălile tribunalelor a devenit o realitate aproape
zilnică. În majoritatea țărilor, numărul acțiunilor judiciare
împotriva instituțiilor medicale și medicilor crește de la o zi
la alta. Explicațiile sunt simple. Cetățeanul zilelor noastre își
cunoaște din ce în ce mai bine drepturile și dorește să i se
facă dreptate ori de câte ori simte că tratamentul ce i s-a oferit
nu a fost cel așteptat, mai ales când rezultatele sunt
nefavorabile.
Pacientul de azi e mult mai bine
informat în legătură cu maladia sa și cu metodele de tratament,
precum și cu rezultatele probabile la care trebuie să se aștepte.
Accesul la informație a devenit universal și mai bine de jumătate
din populația globului posedă facilitățile necesare pentru a
ajunge la datele de care are nevoie. Epoca în care opinia medicului
era considerată ca venită „de pe muntele Sinai“ a dispărut cu
desăvârșire, fiecare cuvânt și fiecare propunere a medicului
sunt luate cu titlul de inventar, verificate, dezbătute, confruntate
adesea cu o a doua sau chiar a treia opinie. În plus, de ani buni
asistăm la un fenomen de origine nord-americană răspândit tot mai
larg: atitudinea activă a avocaților, care nu așteaptă să fie
contactați de viitorii clienți, ci inițiază discuții preliminare
cu acei pacienți care ar putea fi nemulțumiți de tratamentul
oferit. În urmă cu zeci de ani, mi se povestise de acei avocați
americani care se plimbau pe coridoarele spitalelor, observau cu
atenție pacienții internați și-i acostau pentru cele mai
neimportante efecte secundare ale unui tratament, cum ar fi hematomul
apărut la locul puncției venoase pentru colectare de sânge în
vederea analizelor. Din toate aceste motive întâlnirea dintre un
avocat și un medic în sălile tribunalelor a devenit un fapt
curent, ceea ce a produs un alt fenomen și anume permanentul efort
al uneia din profesii de a acumula cunoștințe în domeniul
celeilalte.
Nu sunt la curent cu ce se întâmplă
în acest domeniu în România, dar în Israel crește în mod
constant numărul medicilor care, după terminarea unei specializări
în domeniul medical, urmează cursurile unei facultăți de drept,
trec examenele de barou și primesc dreptul de liberă practică în
această a doua profesie. Unii părăsesc în totalitate medicina și
dedică dreptului anii de maturitate. Printre ei se află azi
distinși avocați și juriști, care, bineînțeles, abordează cu
precădere cazurile medico-legale, în care dubla expertiză le
asigură un avantaj clar în fața oricărui alt profesionist.
Mi s-ar putea riposta că medicii
care abandonează profesiunea în favoarea alteia o fac pentru că nu
au reușit să se afirme în meseria inițială, ceea ce-i obligă să
caute o „nișă“ alternativă – și nu am argumente pentru a
combate această afirmație. Dar, indiferent de motivele care stau la
bază, fenomenul nu poate fi contestat. O scurtă privire asupra
celor mai mult de o sută de dosare medico-legale care mi-au trecut
prin mână indică o semnificativă prezență a confraților mei,
de data aceasta în calitate de reprezentanți ai intereselor
judiciare ale pacienților. Mai puțini sunt medicii-avocați care
și-au stabilit câmpul de activitate în instituțiile medicale, în
rol de apărători sau având în grijă managementul riscului, o
activitate obligatorie în fiecare instituție spitalicească
israeliană.
Care e situația în partea cealaltă,
amintită de Brown? În ce măsură s-a creat o pătură de juriști
dedicați problemelor și cazurilor medico-legale? Nu cunosc (ceea ce
nu înseamnă că nu există!) avocați care au absolvit apoi și o
facultate de medicină, dar am avut de-a lungul vremii contact cu
juriști ce posedau vaste cunoștințe de medicină, începând cu
bazele anatomiei și fiziologiei și continuând cu anumite aspecte
ale patologiei medicale, mai ales în traumatologie, chirurgie și
obstetrică, trei domenii care împreună cu terapia intensivă și
anestezia acoperă cea mai mare parte a plângerilor împotriva
instituțiilor medicale.
De obicei, e vorba de avocați cu
stagii îndelungate și o vastă experiență în domeniul
medico-legal. O discuție cu un asemenea jurist oferă ocazia de a
aprecia ușurința cu care fiecare din ei „înoată“ în noianul
de date medicale, justețea remarcilor și corecta judecată a
faptelor cuprinse în dosar. Asemenea profesioniști știu să
cântărească de la bun început șansele de succes în cazul
depunerii unei plângeri și mai ales cunosc metodele de a reduce la
minimum (sau chiar de a anula) dorințele pacientului de a depune o
plângere oficială împotriva unui medic sau unei instituții
spitalicești, în situația în care nu poate fi vorba de malpraxis.
Un asemenea avocat posedă experiența necesară de a decela acele
cazuri în care e nevoie de părerea unui medic specialist înainte
de a deschide orice acțiune judiciară.
Dar nu despre
medicii-avocați și nu despre avocații posesori ai unei vaste
experiențe medico-judiciare și a unui discernământ corect amintea
Brown în citatul alăturat. El se referea la acei medici și avocați
care se remarcă printr-o totală neînțelegere (sau chiar
ignoranță) a realității care pune față în față cele două
grupe de profesioniști și care cere din partea fiecăruia o bună
cunoaștere a situației din punct de vedere medical sau judiciar. Cu
alte cuvinte, obligația de a cunoaște și partea cealaltă, o
modificare a vechiului dicton latin audiatur
et altera pars
(ascultă și partea cealaltă).
Lipsa de înțelegere a implicațiilor
medico-legale conduce spre o largă gamă de greșeli, uneori cu
consecințe grave. De exemplu, absența unor date esențiale din
foaia de observație a pacientului. Am întâlnit cazuri în care
saturația sângelui cu oxigen era înscrisă în dosarul pacientului
doar o dată pe zi, deși acesta fusese monitorizat 24 de ore din 24.
Cum poți explica judecătorului această aparentă lipsă de grijă
pentru situația pacientului aflat în insuficiență respiratorie?
Sau greșeli în consemnarea dozelor utilizate la un pacient aflat în
stop cardiac. S-a administrat adrenalină, e adevărat, dar cât și
la ce oră și de câte ori? Lipsa informației scrise, privind
situația pacientului internat, cel puțin de trei ori pe zi, după
ce fusese consultat în fiecare tură, duce la concluzia eronată
după care pacientul a fost neglijat opt sau chiar 16 ore, fără ca
personalul medical să-l fi examinat, deși e clar că medicul și-a
făcut vizita la fiecare bolnav de mai multe ori în timpul gărzii
sale.
Problema consimțământului
pacientului pentru orice intervenție invazivă e mai mult decât
acută și ocupă un loc important pe lista cauzelor ce se impută
medicului acuzat de neglijență. De cele mai multe ori, lipsește
din acest document o frază esențială, care atestă că pacientul
și/sau familia sa au primit toate explicațiile legate de viitorul
tratament și le-au înțeles pe deplin.
Toate exemplele de mai sus, alese
aproape la întâmplare dintr-o multitudine de acuzații aduse
medicului și instituției spitalicești, dovedesc o totală lipsă
de înțelegere a aspectelor medico-legale din ziua de azi. Și nu
avem dreptul să credem că tendința e spre diminuarea cazurilor în
care un act medical, diagnostic sau terapeutic, ajunge pe băncile
tribunalului. În toată lumea, numărul dosarelor de acest gen
crește, dat fiind faptul că pacientul și/sau familia doresc o
compensație bănească pentru așa-zisele daune provocate, precum și
(în cazuri foarte grave, letale) dreptate și pedepsirea celor
vinovați.
Dar lipsa de înțelegere reciprocă
nu se oprește aici. Voi da doar două exemple, ambele preluate din
propria „colecție“ de dosare medico-judiciare. În ambele cazuri
devine clară totala lipsă de experiență din partea avocaților
care s-au însărcinat să ducă la bun sfârșit o plângere a
pacientului, fără să posede nici cele mai elementare date
medicale. Într-unul din cazuri, pacientul suferind de spondilită
anchilozantă trece printr-o intervenție abdominală sub anestezie
generală cu intubație traheală. La o lună după intervenție,
pacientul se adresează unui avocat pentru faptul că postoperator a
rămas paraplegic. Avocatul, necunoscând desfășurarea
evenimentelor, deschide un site de internet și găsește că
intubația traheală cu hiperextensia extremității cefalice poate
duce la lezarea măduvei spinării la nivel cervical și paraplegie.
Deci se întocmește capul de acuzare și se solicită opinia unui
medic anestezist specialist. Acesta descoperă în foaia de
observație a pacientului un fapt extrem de important: paraplegia a
apărut la 11 zile după intervenție, în care timp pacientul fusese
complet mobilizat, se plimbase pe culoarele spitalului, deci o
complicație fără nicio legătură cu actul anestezic!
Al doilea caz se referă la o leziune
de nerv peroneu după analgezie peridurală pentru naștere pe cale
vaginală, cel implicat în dosar fiind medicul anestezist, fără ca
avocatul să se fi consultat cu un medic ginecolog, care i-ar fi
putut aduce la cunoștință simplul fapt că leziunile de nerv
peroneu pot fi produse (e drept, foarte rar) de însuși travaliul
nașterii, mai ales atunci când e vorba de o analgezie peridurală
executată fără greș, de un expert în anestezia obstetricală.
Concluzia ce se impune provine
dintr-o privire istorică. Cum spune francezul, cu cât lucrurile se
schimbă mai mult, cu atât ele rămân la fel! Ceea ce era evident
încă acum aproape două secole, rămâne valabil până în ziua de
azi. În Israel spunem: datoria ignorantului e să înceteze să
ignore realitatea și să încerce s-o înțeleagă!
|
 „Un
medic care nu posedă elementare noțiuni despre legi și justiție
și un avocat căruia îi lipsesc cunoștințele de bază în materie
de medicină – nici unul, nici altul nu-și vor putea îndeplini
meseria așa cum se cuvine.“
(David
Paul Brown, 1795–1872)
|
