1993, toamna târziu. Este ora 18,50. Doctorul X este rezident
la chirurgie și este la finalul rundei lui în camera de gardă dintr-un spital, navă-amiral
în medicina de urgență a vremii, în Capitală. Se ridică să plece chiar cu câteva
minute înainte de încheierea rundei lui de trei ore, înainte să vină schimbul. Își
ia parafa și pixul. Intră un domn de la Salvare cu un cetățean în scaun cu rotile
și încă doi aparținători. Încep să discute. Cel din scaunul cu rotile a fost găsit
căzut la baza unei scări la locul de muncă. Colegii au chemat Salvarea. Are un comportament
vesel-indiferent, ușor ebrios. Medicul îi cere să se dezbrace, ca să îl consulte.
El spune, în felul lui ebrios, că nu. Medicul insistă. Și din nou refuz. Insistă
și colegii, care îi spuneau pe nume și îl îndemnau cu bunătate să asculte de doctor,
că... Nu, nu și nu! Doctorul concluzionează că pacientul refuză consultul și consemnează
asta în registru. Îi îndrumă să meargă la cabinetul alăturat, la ortopedie, că poate
a căzut și și-a fracturat vreun os, iar el pleacă din gardă cu cinci minute mai
devreme, înainte să-i vina schimbul. Acesta vine la 19,00 – doctorul W, șeful gărzii,
șef de lucrări. Este calm în camera de primiri urgențe chirurgicale. El povestește
celor prezenți despre experiența lui din China: câte ceva despre anestezia cu acupunctură
și câte ceva despre chinezoaice. La 19,30, se aude zarvă din hol. O bușitură mare
în ușă și este introdusă o targă. Pe ea stă, fără suflare, pacientul de mai devreme.
Ce s-a întâmplat? Cei de la ortopedie l-au trimis la radiologie, pentru o radiografie,
și l-au lăsat în așteptare, nesupravegheat (vedeți, nu spun că l-au uitat, că e
malițios). L-au găsit cu midriază fixă după ceva vreme. Doctorul W face ceva eforturi
zadarnice de resuscitare: pumni precordiali, masaj cardiac... Îl cheamă și pe X,
care își explică atitudinea de mai devreme. Nu e timp de pierdut. Îl pune pe X să
taie niște fâșii de hârtie dintr-o coală albă. Apoi îi cere să le lipească peste
rubrica ce fusese completată atunci când s-a prezentat pacientul prima dată. Arată
ca dracu – hârtie albă lipită peste hârtia îngălbenită, vintage, a registrului.
Trage cu pixul liniile, unindu-le cu cele de deasupra și dedesubtul rubricii. Îi
dictează să scrie amănunțit că ar fi făcut tot ceea ce ar fi trebuit să facă. Apoi,
dr. X pune parafa și semnează. Peste o oră, vine cineva de la IML. Se știe bine
cu doctorul W. Discută jovial și amical, glumesc mult. Apoi trec la subiect. Dr.
W trage registrul spre el. Îl înclină la marginea mesei, așa încât doar el să vadă
ce este scris. Dictează. Termină de dictat, se salută și totul se încheie aici.
Parcă nici nu a fost.
2017, toamna târziu. O gală cu premii pentru activitate. Unei
actrițe celebre i se înmânează un premiu. Ține un discurs incoerent, ebrios chiar.
Se deplasează cu greutate, nu ține microfonul așa cum te-ai aștepta de la un actor,
primește un premiu doar ca să îl scape pe jos. Lumea face fotografii, filmează,
viața merge mai departe. Doar pentru unii. Două zile mai târziu, actrița este găsită
moartă de o jumătate de zi în locuința sa. Cazul este investigat. Se caută legătura
dintre semnele prezentate la gală și cauza morții. Și se găsește. Cauza decesului:
AVC. Semnele de la gală: tipice pentru AVC. Întreaga societate se întreabă cum de
toți au văzut și nimeni nu a făcut ceva ceea ce ar fi putut să o salveze. Se iau
interviuri, se fac acuzații, se discută mult (inclusiv despre AVC), se filmează
funeralii.
Discuție. Pacientul ajuns la spital a fost văzut de minimum
cinci persoane (una la Salvare, medicul și asistentul din cabinetul de chirurgie,
în mod similar cineva de la ortopedie și, foarte probabil, și cineva de la radiologie),
toate instruite formal ca să înțeleagă că acest comportament ebrios al pacientului
poate avea legătură cu un AVC. Acest lucru nu s-a întâmplat. La vremea respectivă,
spitalul nu avea nici tomograf și nici secție de neurochirurgie; este destul de
probabil ca pacientul respectiv să nu fi avut nicio șansă de supraviețuire. Pe de
altă parte, dacă ar fi avut una cât de mică, nu i-a fost acordată. Întrebarea pe
care mi-o pun este: dacă pentru medicii spitalului era acceptabil ceea ce s-a întâmplat,
atunci cât de inacceptabil este să cerem acum altceva de la o adunătură de oameni
care au de-a face cu orice, mai puțin cu medicina? Ei bine, de fapt nu am nicio
întrebare. Ar trebui să fie inacceptabil în oricare dintre situații, din punct de
vedere profesional și al societății. Dar ce face societatea, atât de critică acum,
ca să prevină astfel de situații? Nimic. Zero interes pentru a înțelege, dezbate
și preveni culpa medicală. Și zero interes pentru pregătirea cetățenilor în a înțelege
cum funcționează singura mașinărie pe care au primit-o gratuit, dar fără manual
de utilizare: propriul organism. În școală, se fac 442 de ore de religie (nu insist,
nu vreau să redeschid subiectul) și, în funcție de profil, 300 de ore de desen,
300 de ore de muzică – obligatorii, pentru că așa și-au imaginat unii școala cu
trei secole în urmă. Se studiază în gimnaziu gramatica la nivel de filologie, dar
interesul e zero în a-i învăța pe copii semnele de risc vital și ce este de făcut
în asemenea situații. Să-și poată salva bunicii, părinții, colegii și poate chiar
profesorii. Profesorul meu de matematică din gimnaziu a murit la școală, pe terenul
de sport. De unde altundeva să învețe toți cetățenii asemenea lucruri importante
și practice?
Epilog. Doctorul X profesează în spitalul unui orășel de provincie.
Din când în când, a fost chiar directorul acestui spital. Nimic din atitudinea de
altădată nu s-a schimbat. Doar că acum se simte mult mai puternic și îndreptățit.
Doctorul W este profesor. Stinge și aprinde lumina, când și când, în disciplina
lui. A fost implicat în ceva scandal, cu ani în urmă. A biruit. Din nou.
Eram student și făceam stagiul de chirurgie în acel spital. Mă pasiona,
aveam experiența practicilor de vară din orașul natal, tot la camera de gardă de
la chirurgie. În ziua aceea, am fost la camera de gardă încercând să mai învăț una-alta.
O parte din ceea ce am învățat m-a îngrozit. M-a îndepărtat mult de carieră – și
în multe feluri. Întâmplarea asta este una din „top 5” al celor care m-au făcut
să renunț (treptat) la cariera medicală, așa glorioasă cum se arăta ea prin 1995.
Probabil că ar fi fost mai bine să mă îndârjească, mai degrabă decât să mă doboare.
Asta gândesc eu acum. Dar decizia a luat-o cel de-atunci.