Newsflash

Medicul, actorul, publicul și neglijența

de Dr. Nicolae-Iordache IORDACHE - dec. 12 2017
Medicul, actorul, publicul și neglijența
     1993, toamna târziu. Este ora 18,50. Doctorul X este rezident la chirurgie și este la finalul rundei lui în camera de gardă dintr-un spital, navă-amiral în medicina de urgență a vremii, în Capitală. Se ridică să plece chiar cu câteva minute înainte de încheierea rundei lui de trei ore, înainte să vină schimbul. Își ia parafa și pixul. Intră un domn de la Salvare cu un cetățean în scaun cu rotile și încă doi aparținători. Încep să discute. Cel din scaunul cu rotile a fost găsit căzut la baza unei scări la locul de muncă. Colegii au chemat Salvarea. Are un comportament vesel-indiferent, ușor ebrios. Medicul îi cere să se dezbrace, ca să îl consulte. El spune, în felul lui ebrios, că nu. Medicul insistă. Și din nou refuz. Insistă și colegii, care îi spuneau pe nume și îl îndemnau cu bunătate să asculte de doctor, că... Nu, nu și nu! Doctorul concluzionează că pacientul refuză consultul și consemnează asta în registru. Îi îndrumă să meargă la cabinetul alăturat, la ortopedie, că poate a căzut și și-a fracturat vreun os, iar el pleacă din gardă cu cinci minute mai devreme, înainte să-i vina schimbul. Acesta vine la 19,00 – doctorul W, șeful gărzii, șef de lucrări. Este calm în camera de primiri urgențe chirurgicale. El povestește celor prezenți despre experiența lui din China: câte ceva despre anestezia cu acupunctură și câte ceva despre chinezoaice. La 19,30, se aude zarvă din hol. O bușitură mare în ușă și este introdusă o targă. Pe ea stă, fără suflare, pacientul de mai devreme. Ce s-a întâmplat? Cei de la ortopedie l-au trimis la radiologie, pentru o radiografie, și l-au lăsat în așteptare, nesupravegheat (vedeți, nu spun că l-au uitat, că e malițios). L-au găsit cu midriază fixă după ceva vreme. Doctorul W face ceva eforturi zadarnice de resuscitare: pumni precordiali, masaj cardiac... Îl cheamă și pe X, care își explică atitudinea de mai devreme. Nu e timp de pierdut. Îl pune pe X să taie niște fâșii de hârtie dintr-o coală albă. Apoi îi cere să le lipească peste rubrica ce fusese completată atunci când s-a prezentat pacientul prima dată. Arată ca dracu – hârtie albă lipită peste hârtia îngălbenită, vintage, a registrului. Trage cu pixul liniile, unindu-le cu cele de deasupra și dedesubtul rubricii. Îi dictează să scrie amănunțit că ar fi făcut tot ceea ce ar fi trebuit să facă. Apoi, dr. X pune parafa și semnează. Peste o oră, vine cineva de la IML. Se știe bine cu doctorul W. Discută jovial și amical, glumesc mult. Apoi trec la subiect. Dr. W trage registrul spre el. Îl înclină la marginea mesei, așa încât doar el să vadă ce este scris. Dictează. Termină de dictat, se salută și totul se încheie aici. Parcă nici nu a fost.
     2017, toamna târziu. O gală cu premii pentru activitate. Unei actrițe celebre i se înmânează un premiu. Ține un discurs incoerent, ebrios chiar. Se deplasează cu greutate, nu ține microfonul așa cum te-ai aștepta de la un actor, primește un premiu doar ca să îl scape pe jos. Lumea face fotografii, filmează, viața merge mai departe. Doar pentru unii. Două zile mai târziu, actrița este găsită moartă de o jumătate de zi în locuința sa. Cazul este investigat. Se caută legătura dintre semnele prezentate la gală și cauza morții. Și se găsește. Cauza decesului: AVC. Semnele de la gală: tipice pentru AVC. Întreaga societate se întreabă cum de toți au văzut și nimeni nu a făcut ceva ceea ce ar fi putut să o salveze. Se iau interviuri, se fac acuzații, se discută mult (inclusiv despre AVC), se filmează funeralii.
     Discuție. Pacientul ajuns la spital a fost văzut de minimum cinci persoane (una la Salvare, medicul și asistentul din cabinetul de chirurgie, în mod similar cineva de la ortopedie și, foarte probabil, și cineva de la radiologie), toate instruite formal ca să înțeleagă că acest comportament ebrios al pacientului poate avea legătură cu un AVC. Acest lucru nu s-a întâmplat. La vremea respectivă, spitalul nu avea nici tomograf și nici secție de neurochirurgie; este destul de probabil ca pacientul respectiv să nu fi avut nicio șansă de supraviețuire. Pe de altă parte, dacă ar fi avut una cât de mică, nu i-a fost acordată. Întrebarea pe care mi-o pun este: dacă pentru medicii spitalului era acceptabil ceea ce s-a întâmplat, atunci cât de inacceptabil este să cerem acum altceva de la o adunătură de oameni care au de-a face cu orice, mai puțin cu medicina? Ei bine, de fapt nu am nicio întrebare. Ar trebui să fie inacceptabil în oricare dintre situații, din punct de vedere profesional și al societății. Dar ce face societatea, atât de critică acum, ca să prevină astfel de situații? Nimic. Zero interes pentru a înțelege, dezbate și preveni culpa medicală. Și zero interes pentru pregătirea cetățenilor în a înțelege cum funcționează singura mașinărie pe care au primit-o gratuit, dar fără manual de utilizare: propriul organism. În școală, se fac 442 de ore de religie (nu insist, nu vreau să redeschid subiectul) și, în funcție de profil, 300 de ore de desen, 300 de ore de muzică – obligatorii, pentru că așa și-au imaginat unii școala cu trei secole în urmă. Se studiază în gimnaziu gramatica la nivel de filologie, dar interesul e zero în a-i învăța pe copii semnele de risc vital și ce este de făcut în asemenea situații. Să-și poată salva bunicii, părinții, colegii și poate chiar profesorii. Profesorul meu de matematică din gimnaziu a murit la școală, pe terenul de sport. De unde altundeva să învețe toți cetățenii asemenea lucruri importante și practice?
     Epilog. Doctorul X profesează în spitalul unui orășel de provincie. Din când în când, a fost chiar directorul acestui spital. Nimic din atitudinea de altădată nu s-a schimbat. Doar că acum se simte mult mai puternic și îndreptățit. Doctorul W este profesor. Stinge și aprinde lumina, când și când, în disciplina lui. A fost implicat în ceva scandal, cu ani în urmă. A biruit. Din nou.
     Eram student și făceam stagiul de chirurgie în acel spital. Mă pasiona, aveam experiența practicilor de vară din orașul natal, tot la camera de gardă de la chirurgie. În ziua aceea, am fost la camera de gardă încercând să mai învăț una-alta. O parte din ceea ce am învățat m-a îngrozit. M-a îndepărtat mult de carieră – și în multe feluri. Întâmplarea asta este una din „top 5” al celor care m-au făcut să renunț (treptat) la cariera medicală, așa glorioasă cum se arăta ea prin 1995. Probabil că ar fi fost mai bine să mă îndârjească, mai degrabă decât să mă doboare. Asta gândesc eu acum. Dar decizia a luat-o cel de-atunci.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe