Despre
psihologia medicului afectat de boală s-a discutat, s-a scris şi s-a vorbit
mult, ba chiar au apărut şi filme în care eroul principal e un medic fie aflat
în faţa unei intervenţii chirurgicale complicate, fie luptându-se cu o maladie
fără remediu.
Galen,
unul dintre cei mai cunoscuţi medici şi filozofi ai Antichităţii, în citatul alăturat,
care-i este atribuit, nu vorbeşte despre grija medicului de a-şi trata propria
boală, ci se referă (cel puţin aşa interpretez eu) la obligaţia medicului de a
lua în considerare ceea ce trebuie făcut pentru a preveni o maladie, pentru a-şi
păstra propria sănătate. Cinicii ar putea afirma că, de fapt, atenţia pe care
un medic trebuie s-o acorde propriei stări de sănătate e o obligaţie faţă de
pacienţii săi, pentru simplul motiv că un medic bolnav e obligat să-şi părăsească
activitatea zilnică şi să se dedice propriei întremări.
Preceptul
galenian conţine însă şi un element de perfecţiune şi etică profesională. Cum
va fi privit medicul de pacienţi în situaţia în care el însuşi nu se dovedeşte
capabil a lua măsurile necesare pentru a-şi prezerva sănătatea? Nu pot să nu-mi
amintesc acei confraţi fumători inveteraţi, care nu-şi permiteau „luxul“ de a
fuma în faţa propriilor pacienţi pentru a nu afecta opinia acestora despre
medicul lor curant şi, în acelaşi timp, pentru a oferi o bază solidă şi un
exemplu personal în perpetua luptă împotriva acestui obicei dăunător.
Îmi
menţin părerea despre aspectul preventiv al citatului lui Galen pentru că nu-mi
închipui că există printre noi colegi care, afectaţi de o maladie, o neglijează
şi se expun posibilelor complicaţii inerente unei stări patologice netratate la
timp. Nimeni nu are nevoie de a i se aminti că şi el, medicul, are obligaţia (şi
dreptul) de a fi tratat şi urmărit medical până la completa vindecare sau cel
puţin până la vădita ameliorare a simptomelor.
Impedimentul
major în atitudinea medicului faţă de propria sa sănătate e reprezentat de
atitudinea de ignorare, conştientă sau nu, a acelor precepte care oferă oricărui
individ şansa de a-şi prezerva starea de sănătate. Cu alte cuvinte, e vorba de
atitudinea medicului faţă de recomandările din literatura medicală privitoare
la prevenirea bolilor. Recomand cititorului să se uite în jurul său (în
anumite cazuri, chiar în oglindă!) şi să remarce prezenţa medicilor care suferă
de obezitate sau, şi mai rău, de ceea ce numim azi „sindromul metabolic“
(hipertensiune arterială, hipercolesterolemie, diabet zaharat), care „consumă“
zilnic două pachete de ţigări sau se „dedică“ peste măsură picăturii amare.
Sedentarismul impus de activitatea în cabinet, în faţa calculatorului, lipsa de
atenţie pentru activitatea fizică sunt fenomene de care suferă nu numai
societatea modernă dar, din păcate, şi medicii, care ar trebui să reprezinte un
exemplu pentru cei din jur.
Literatura
de specialitate remarcă faptul că aproximativ 50% din ceea ce ni se întâmplă ca
pacienţi (mă refer în special la bolile cronice metabolice, cardiovasculare,
respiratorii, renale sau hepatice) se poate pune pe seama neglijenţei personale
faţă de propria sănătate. Dacă aceasta e realitatea, ea pretinde medicului (în
primul rând lui) să ia măsurile necesare pentru a micşora, pe cât se poate,
pericolul apariţiei unei maladii care poate fi prevenită cu ajutorul unor măsuri
de comportare minimale.
Citatul
lui Galen mă aduce spre un subiect care m-a preocupat şi a reprezentat
subiectul ultimelor mele studii, anume stresul profesional al medicului. Un
domeniu de care literatura de specialitate se ocupă mai puţin. Stresul
profesional nu se lasă diagnosticat cu uşurinţă. Fatigabilitatea cronică e
interpretată ca un fenomen natural, aproape eroic, în viaţa medicului
eminamente dedicat sorţii pacienţilor săi. Izolarea socială, conflictele
familiale, tendinţa la uzul necontrolat de alcool, tulburări de memorie şi de
concentrare, toate sunt fenomene legate de stres, dar interpretarea lor corectă
se lasă aşteptată, pentru că medicul (ca şi alţi profesionişti) e tentat să
ignore schimbările din comportamentul său zilnic sau să le găsească explicaţii
fără legătură cu realitatea.
Într-un studiu recent
publicat, am putut dovedi prezenţa stresului profesional la acei medici ATI la
care povara activităţii clinice era transferată şi continuată în viaţa privată.
Acei medici care duc acasă, la întoarcerea de la spital, tot greul şi
problemele ivite în cursul activităţii la spital, suferă de ceea ce noi numim
sindromul burnout, prezintă modificări ale nivelului cortizolului salivar şi
sunt afectaţi semnificativ mai serios de problemele curente ivite în practica
de zi cu zi. Nu pot afirma că această stare de fapt e caracteristică numai
medicilor ATI, pentru că, din păcate, studii similare pe grupuri de medici din
alte specialităţi nu par a prezenta un interes deosebit. Puţinătatea datelor în
această direcţie e evidentă. Dar, chiar în lipsa unor date precise, devine
evidentă necesitatea de a preveni şi combate stresul profesional, o entitate nu
mai puţin periculoasă decât alte situaţii patologice cu prognostic rezervat.
Galen a fost şi
medic, dar şi filozof. Despre el s-a spus: „Primum
sane medicorum esse, philosophorum autem solum“ (primul între medici, unic
printre filozofi). Aportul său la evoluţia medicinii e covârşitor: obligat să
se bazeze pe studii de vivisecţie şi disecţie de animale (legea romană
interzicând autopsiile), el a descris pentru prima oară diferenţa dintre
circulaţia venoasă şi cea arterială, precum şi cea dintre inervaţia motorie şi
senzorială. Printre preceptele sale medicale se distinge, pentru prima oară în
istoria medicinii, ideea de prognostic al bolii, concept extrem de criticat de
contemporanii săi, care vedeau în evoluţia stărilor patologice doar intervenţia
zeilor. Iată opinia sa despre acest aspect al medicinii: „În medicina modernă,
trebuie să facem distincţie între judecata diagnostică (bazată pe cunoştinţele ştiinţifice
ale maladiei pacientului) şi judecata prognostică (ceea ce urmează să se
întâmple cu pacientul respectiv)“. Citatul acesta îl plasează pe Galen ca
promotor al ceea ce azi numim „medicină bazată pe dovezi“; dacă aşa stau
lucrurile, se poate afirma că Galen e una dintre marile personalităţi ale
medicinii din toate timpurile.
Într-una
din lungile căutări de date din literatură, am găsit un citat aparţinând lui S.
K. Howard, cunoscut anestezist american: „A venit timpul să căutăm probe ştiinţifice
care să dovedească importanţa siguranţei tratamentului aplicat pacientului. Şi
asta pentru că următoarea viaţă pe care va trebui s-o salvăm va fi, poate, a
noastră“. Nu am nicio ezitare în a susţine că şi Galen ar fi fost pe deplin de
acord cu acest precept.
|
 „Niciun medic nu va fi apreciat pentru grija
pentru sănătatea pacienţilor săi, dacă nu se va îngriji de propria sa sănătate.“(Galen,
130–200)
|
