La scurtă vreme după revoluţie (sau ce va fi
fost ea) şi după douăzeci de ani în care nu mi s-a permis călătoria dincolo de
graniţă, beneficiam de şansa unui schimb de experienţă într-o clinică
chirurgicală din Franţa. Pe cartea mea de vizită nu figura niciun titlu
didactic sau academic dar, fie că era vorba de ecourile proaspete ale revoluţiei,
fie de ospitalitatea surorii noastre de gintă latină, m-am bucurat de o bună
primire. Chiar din prima zi, am fost invitat la vizită, împreună cu tot
staff-ul clinicii. Prilej mai potrivit de cunoaştere nici că exista, chiar dacă
nu m-am putut desprinde de privirile aţintite asupra mea şi să trăiesc
sentimentul rudei sărace ajunse în casa unora cu mai mult noroc.
Ajunşi la patul unui tânăr nou internat,
profesorul l-a examinat şi, surpriză, m-a invitat şi pe mine să fac acelaşi
lucru. E uşor de imaginat emoţiile de care am fost dominat, dar mi-am făcut
treaba cum am ştiut şi, invitat să-mi spun părerea, am formulat-o foarte
concis: bloc apendicular în curs de abcedare; indicaţie chirurgicală de urgenţă.
– Cum, s-a mirat
profesorul, nu mai aveţi nevoie de nimic?
Mi-am permis şi eu să joc puţin teatru şi am
spus:
– Nu, am nevoie
doar de o masă de operaţii şi de un anestezist.
Am sesizat rumoarea şi zâmbetele asistenţei,
dar nu le-am luat în seamă.
La analiza vizitei, comentând cazul pe care îl
examinasem, profesorul (inutil să spun că avea părul bine albit) le-a spus alor
săi, cu sinceritate, dacă nu cumva şi cu o undă de regret:
– Vedeţi, ei au
păstrat ceea ce noi am pierdut de mult: simţul clinic.
Într-adevăr, cazul era bine explorat:
irigoscopie, angiografie selectivă, ecografie, colonoscopie, computer tomograf
(absente din arsenalul nostru diagnostic la acea vreme) şi altele.
Mi-am exprimat părerea că diagnosticul nu
necesita o explorare atât de avansată dar, mai ales, că exista riscul crescut
al unei peritonite generalizate, rezultat al abcedării blocului, ceea ce ar fi
schimbat prognosticul bolnavului. Profesorul mi-a dat dreptate, dar a susţinut
că fără acele explorări, obligatorii după ghidurile lor terapeutice, puteau fi
acuzaţi de malpraxis.
La sfârşitul zilei de muncă, profesorul m-a
invitat la un restaurant, am vorbit de unele şi de altele, a afirmat că a auzit
multe despre situaţia deplorabilă a medicinii noastre, greu de crezut sau de
acceptat, că şi administraţia lor este „tembelă“ (ca peste tot), dar că, dacă e
vorba de a asigura ceva pentru confortul şi siguranţa bolnavului, nu face obiecţii.
Foarte interesant a fost că, în cursul discuţiei,
domnia sa mi-a pus o întrebare de-a dreptul ciudată:
– Spuneţi-mi,
voi, chirurgii români, munciţi?
Am rămas stupefiat, încurcat şi, de la sine înţeles,
am dat un răspuns oarecare. Fiindcă unul răspicat nu era posibil.
Am rămas în clinică două săptămâni, am văzut
lucruri mai bune şi mai puţin bune decât la noi, m-am debarasat de sentimentul
că suntem rămaşi în urmă ba, dimpotrivă, m-am convins că handicapul nostru era
strict material, nu conceptual sau profesional şi că, odată depăşit, ne vom
alinia medicinii mondiale. Lucru care s-a şi petrecut, chiar dacă speranţele
acelei vremi erau mult mai mari. Pentru că, în definitiv, nimeni nu a venit din
alte părţi să ne opereze şi să ne îngrijească bolnavii, iar rezultatele să ne
plaseze într-o stare de inferioritate.
Nimic mai adevărat că întrebarea ciudată a
profesorului m-a obsedat o vreme, dar dezlegarea mi-a venit tot de la el. În
ajunul plecării, din nou invitat la un restaurant pescăresc, amfitrionul, parcă
ghicindu-mi nedumerirea, mi-a explicat că la ei există chirurgi care nu operează
(?!). Sunt profesionişti buni, care pun diagnostice şi indicaţii operatorii
corecte, dar care duc bolnavul la un operator preferat şi, la câteva zile de la
intervenţia chirurgicală, îl preiau şi-l îngrijesc la domiciliul bolnavului, ca
şi cum l-ar fi operat ei. Sistemul (aşa-numita „dihotomie“) este dezavuat de
Ordinul Medicilor şi de oficialităţi, dar, fiind agreat de bolnavi, este
tolerat.
Nu am rămas dator şi mi-am exprimat credinţele:
nu te poţi chema chirurg dacă nu ai transpirat, dacă nu ai trăit spaima că nu găseşti
soluţia adecvată sau nu ai ce face, dacă nu ai dormit nu ştiu câte nopţi, gândind
la bolnavul tău care poate face sau a făcut o complicaţie, dacă nu ţi-ai reproşat
că nu ai ales o altă cale etc. etc. Cât despre chirurgii care nu operează, m-am
exprimat cu limpezime: ei sunt intermediari ai chirurgiei şi nu chirurgi adevăraţi.
În cele din urmă, am avut şi propria mea
explicaţie: la vremea aceea, din salariul meu putem să-mi cumpăr, matematic,
300 de litri de benzină. Fără mâncare, întreţinere şi alte angarale.
Interlocutorul meu (nu uit că era totuşi un profesor universitar) îşi cumpăra
(nu, nu este glumă!) NOUĂ TONE! Adică de treizeci de ori mai mult. Din plata
cuvenită, îşi permitea să-şi cumpere la fiecare două luni un autoturism nou, să
aibă trei cabane în trei munţi şi tot atâtea ambarcaţiuni la câteva maluri de
apă, să-şi petreacă concediile nu ştiu unde, să ia parte la orice congres îşi
dorea sau, într-un cuvânt, să se bucure de mintea, munca şi de eforturile lui.
Şi atunci cum să poată închega cu mine un
dialog credibil, cum să găsească un limbaj comun, fără să-şi pună problema că –
nu este posibil altfel – ori eram leneş, ori lipsit de profesionalism,
nepriceput sau pur şi simplu neinteresat.
Cu acea ocazie, am întâlnit confraţi care,
după ce terminau operaţia, îşi dădeau jos mănuşile şi prima grijă era să-şi
treacă în registru suma pe care trebuia s-o primească pentru intervenţia abia încheiată
şi care afirmau, simplu, că în aceeaşi zi banii le erau viraţi în cont. Ba unul
dintre ei îmi spunea, confidenţial: „Crede-mă, nici nu ştiu câţi bani am în
contul de la spital“. Mai au ei nevoie să se umilească pentru o recompensă din
partea bolnavului? Nu! Fiindcă ar fi mult mai complicat să o accepte, pentru că
ar trebui să intre în vârtejul impozitului, ar cădea şi ei în capcana condiţionării
sau a câştigului ilicit şi a altora, de care nu au nevoie. Şi atunci, se mulţumesc
cu recompense nesemnificative: o cină la restaurant cu întregul colectiv sau cu
un plin de ulei de motor etc.
Este, pur şi simplu, revoltătoare
exacerbarea publică (deloc întâmplătoare) a simbolului „plicului“ arătat cu
degetul acuzator. În fapt, nu se întreprinde şi nu se finalizează nimic concret
pentru medic. El ba este, ba nu este funcţionar public, ba poate fi acuzat de şpagă,
mită, ciubuc, peşcheş etc. (termeni de împrumut, care dovedesc că fenomenul nu
este al nostru, ci importat). Nimeni nu se uită la alte categorii profesionale
care beneficiază de salarii consistente, de sporuri de stres, de praf, de arhivă,
de suprasolicitare, de medicamente şi consultaţii gratuite, de călătorii cu
concedii plătite pentru întreaga familie etc. şi de care nu se poate atinge
nimeni.
Nu sunt fariseu, nu fac pe apostolul, am
primit atenţii de la bolnavi. Dar am ştiut de la cine să primesc şi de la cine
nu, am acceptat mai puţin decât aş fi putut primi, fără să-mi simt obrazul
terfelit. Negocierea sănătăţii şi, în cele din urmă, a vieţii este profund
netrebnică, iar cel ce o practică merită alungat din tagma medicală. Dar,
dincolo de această meschină perdea, medicul trebuie respectat nu numai prin vorbe, ci şi faptic. Trebuie să
i se asigure recompensele şi recunoştinţa pe care le merită, care-i conferă
liniştea şi ziua de mâine. A lui şi a familiei sale. Profesia medicală nu are
egal, nu poate fi comparată cu nicio alta, fiindcă în orizontul ei, mai
apropiat sau mai depărtat, se află viaţa sau moartea.
O propagandă nefericită şi destinată a abate
atenţia de la esenţa lucrurilor nu foloseşte nimănui. Şi dacă într-un târziu am
înţeles că armata trebuie să fie reconsiderată la modul înţelept şi să-şi
primească bugetul de care are nevoie pentru a contracara un risc real sau potenţial,
şi sănătatea trebuie să beneficieze de acelaşi regim. Cu diferenţa că bolile nu
sunt doar potenţiale, ci parte integrantă a societăţii, printre noi, alături de
noi.
