Zilele educației medicale, un
proiect studențesc demn de luat în seama, a devenit deja tradiție
– prima ediție s-a desfășurat la București în 2008. Printre
conferințele susținute, unele au fost dedicate orientării
profesionale. Colegi mai mari (medici rezidenți, specialiști sau
medici primari) au prezentat studenților motive pentru alegerea unei
specialități sau nu și au răspuns întrebărilor auditoriului. A
revenit de mai multe ori în discuție problema îndeplinirii
misiunii de medic în țară sau în afară.
La întrebarea unui reporter cu
privire la activitatea în străinătate și motivele alegerii
plecării din țară pentru o vreme, răspunsul unuia dintre colegi a
fost „După trei ani și jumătate lucrați într-un spital de
urgență, cu rezultate dintre cele mai bune, având o viață
liniștită și o familie fericită, simțeam că pot mai mult.
Profesional, existau numeroase oferte din străinătate. Am ales
Germania, unde împreună cu soția mea, am lucrat vreme de doi ani.
A fost un efort mare, un sacrificiu, dar pasiunea pentru profesie și
dorința de împlinire profesională erau determinante. Într-adevăr,
în Germania pot spune că m-am desăvârșit profesional, muncind și
învățând continuu, alături de unii dintre cei mai mari
profesioniști”.
Nu era prima perioadă petrecută în
afara României. A ales o specialitate grea, numită de unii „regina
artelor chirurgicale”, orientându-se după un mentor care i-a fost
alături nu doar în perioada rezidențiatului. Din amintirile acelei
perioade a istorisit următoarele: „A fost o experiență utilă
și, la vremea aceea, impresionantă. Am făcut cunoștință cu un
sistem de sănătate în care pacientul era în centrul actului
medical. Se discutau problemele de sănătate prin prisma
protocoalelor și standardelor terapeutice, nimic nu era la voia
întâmplării. Am fost impresionat de faptul că rezidenții erau
responsabilizați, fiind lăsați să lucreze, să opereze singuri
sau sub supraveghere mult mai mult decât în România, în funcție
de anul de pregătire în care se aflau. Marea frustrare a unui tânăr
chirurg este să nu lucreze, să nu pună el mâna. În Franța,
tinerilor chirurgi li se permite să facă părți din operații sau
chiar operații întregi, sub supravegherea sau îndrumarea unui
senior”. Însă, având toate aceste experiențe, având motive de
mulțumire și desăvârșire profesională, alegerea finală a fost
desăvârșirea misiunii acasă, pentru mai binele familiei și
pentru miile de pacienți care au beneficiat și vor beneficia de
calitățile sale.
Vorbind despre dotări și despre
capacitățile sistemului sanitar românesc în a atinge
performanțele descrise în alte sisteme, occidentale, un alt coleg
amintește că mulți dintre cei care sunt mai bogați sau au anumite
funcții și posibilități aleg să se trateze în străinătate:
„Ei știu care e situația medicală din România și n-au
încredere. În toate țările din Apus, la doi ani se schimbă și
miscroscoape și aparatură. La noi, eu lucrez cu un microscop de 20
de ani. Am realizat unele programe de cercetare și așa am putut
obține niște bani”.
În interviul pe care l-a oferit,
colegul a amintit și de unele episoade de la început de carieră,
în vremuri în care evoluția postoperatorie era gravă, însoțită
de sechele sau chiar un procent mare de decese. A discutat și despre
tehnici pe care le-a învățat în Statele Unite, dar și despre
modul în care a fost tratat de colegi care se pare că au spus altor
colegi cu privire la viitorul său chirurgical: „O să opereze el
acolo când o să zboare bivolul deasupra clădirii”. Este vorba
despre un citat, despre o amintire, însă având în vedere
lucrurile pe care le-am văzut și eu în direct, vorbele pe care
le-am auzit, este foarte posibil ca respectivul comportament
necolegial să fi fost chiar și mai deplorabil. Ajungând în
secția care îi fusese repartizată, colegul își amintește că
„totul era deplorabil, cu ciment crăpat, furnici, gândaci. Am
făcut dezinfecție, masă de operație nu aveam. Dar peste drum de
noi era fabrica de instrumentar medical. Am vorbit acolo și am
reușit să-mi dotez această secție cu aparatură și instrumentar
obișnuit. Atunci am făcut un demers la ministerul sănătății și
la direcția spitalului că nu pot să operez în această secție
fiindcă nu am grup de sânge, nu am instrumentar suficient. M-au
chemat la minister și mi-au zis că nu pot să mă ajute”,
deoarece le era teamă de repercusiuni; influența decidentului de
atunci era hiperbolizată.
Legat de modul în care activitatea
unui coleg, medic, este recompensată prin salariu am aflat ceea ce
este de altfel binecunoscut tuturor guvernelor, președinților,
parlamentarilor, decidenților, inclusiv celor care decid să se
trateze în străinătate, cu toate că în mod demagogic spun că
susțin sistemul de sănătate românesc. „Salariile au fost tot
timpul mici. Exact când am terminat eu, salariile erau la fel. Eu
aveam 700 de lei pe lună, dădeam 500 de lei la gazdă și 200 de
lei mă costa masa. Am scris acasă să-mi trimită niște bani. Ai
mei au rămas stupefiați: «Păi, cum? Tu ai ajuns medic și ceri
bani de la noi?» Asta era situația”. Acum nu mai este așa. În
urmă cu doi ani, încă era. Mie nu îmi pare rău că un medic
rezident în anul întâi are un salariu transformat în euro
echivalent cu salariul pe care îl aveam eu cu grad de conferențiar,
la început. Sigur este că m-aș bucura ca salariul să le fie și
mai mare. Un tânăr coleg, în dezvoltare, ar trebui să se poată
concentra pe învățat și practică fără a se gândi și a avea
grija zilei de mâine. Poate că promisiunile despre care am auzit la
televizor vor fi puse în practică. Habar nu am dacă va fi așa –
totuși, ceva trebuie să se întâmple, să nu rămână mai departe
doar cu demagogii. Nu este ușor să îi spui unui tânăr că
trebuie să își ducă la bun sfârșit misiunea în țara în care
s-a născut, dar nici imposibil. Fiecare are, fiecare avem o datorie
indestructibilă față de țara noastră. Recunoscută sau nu –
datoria rămâne.
În ceea ce privește activitatea în
străinătate, colegul nostru mai transmite către tânărul care ar
dori să urmeze studiile facultății de medicină următorul mesaj:
„Eu l-aș sfătui să meargă în străinătate și să vadă cum e
acolo și să se întoarcă în țară”. Domnia sa a ales să
lucreze în România, pentru români, chiar dacă a lucrat și în
străinătate și ar fi putut să părăsească oricând țara
natală. În peste cincizeci de ani de carieră a realizat zeci de
mii de operații, iar pe ușa cabinetului stă și astăzi scris:
„Toate consultațiile sunt gratuite”.
Un fost pacient, pe un bloc, discută
despre un alt coleg. „E duminică, așadar, când unul dintre
îngeri îmi dă e-mailul medicului, nu înainte de a-i da el un
telefon, ca să mă introducă. Primesc răspuns imediat la mai toate
întrebările, dar și numărul său de telefon, în caz că mai am
și altele. Am un milion de întrebări, deci sun. Îmi răspunde o
voce tânără și nefiresc de blândă. Nu sunt obișnuită ca
vocile medicilor să fie atât de blânde. Mă simt ca și cum aș
visa, mai ales când îi spun că urmează să mai vedem un doctor
din București și nu-mi închide telefonul. În afară, noțiunea de
second opinion, e o practică obișnuită. În România, dacă-i spui
unui medic că vrei să mai vorbești și cu altul, îți arată
ușa”. Nu este chiar așa. Chiar și exemplul prezent dovedește că
sunt colegi care procedează așa cum se cuvine. Este drept că poți
întâlni și reacții mai puțin plăcute, din păcate. Uneori
aceste reacții sunt chiar și față de colegi aflați în
suferință, lipsa de colegialitate în astfel de împrejurări fiind
și mai apăsătoare. Colegul despre care am amintit a lucrat în
străinătate fie ca bursier, fie în cadrul unor activități pentru
supraspecializare, putea la rândul său să rămână acolo și încă
în cele mai bune condiții (profesionale), dar... nu plecase în
străinătate ca să rămână, plecase ca să învețe meserie și
să se întoarcă.
