După citirea articolului care cuprindea fraza alăturată, am fost
convins că autorul e medic de spital, posesor al unei vaste experiențe nu numai
clinice, dar și în materie de colaborare între diversele profesiuni care
formează ceea ce numim azi echipa terapeutică. Nu mică mi-a fost surpriza
descoperind că, de fapt, e vorba de un foarte cunoscut specialist american în
domeniul litigiilor profesionale și un campion în arbitraj și mediere. Și, nu
întâmplător, Joseph Grynbaum este și autorul unui cunoscut aforism: „Un gram de
mediere valorează mai mult decât un kilogram de arbitraj și o tonă de litigiu”.
Istoria conflictelor din cadrul echipei terapeutice e destul de
recentă, mai precis a început doar acum câteva zeci de ani, deși terenul
propice conflictelor de muncă în lumea medicală exista de mult. Doar că, în
urmă cu mulți ani, pe fiecare tărâm medical exista o personalitate care, prin
forța simplei sale prezențe, își impunea punctul de vedere și prevenea
disputele printr-o poziție de necontestat. În toată acea perioadă îndelungată,
medicul a reprezentat figura dominantă a cărei opinie profesională nu putea fi
pusă la îndoială. Aceasta e, poate, explicația faptului că, în istoria medicinii,
figuri de surori/asistente medicale care să fi influențat în mod clar drumul
profesiunii sunt foarte rare și singurul nume (sper să nu păcătuiesc!) care-mi
vine în minte e Florence Nightingale, despre care se spune că, între altele, a
pus bazele terapiei intensive aplicând ideea concentrării răniților grav în
timpul războiului din Crimeea. Chiar și în sala de operații, unde
sora/asistenta medicală ocupa un rol esențial, cel de a administra anestezia
generală și a menține în viață pacientul, singurul individ cu drept de a lua
decizii era chirurgul și nimeni nu îndrăznea să-i pună la îndoială punctul de
vedere. În acea vreme nimeni nu vorbea de munca în echipă.
Atmosfera de azi în instituțiile medicale s-a schimbat cu
desăvârșire. În primul rând, e vorba de schimbarea poziției asistentei
medicale, schimbare evidentă chiar la nivelul școlilor de cadre medii, unde cea
mai mare parte a programei analitice e acoperită de asistente medicale, iar
medicii sunt doar invitați să susțină conferințe pe teme speciale.
Cel puțin în lumea medicală occidentală, poziția profesională a
asistentei medicale a căpătat dimensiuni cu totul noi. În prezent, în orice
spital, organizarea presupune într-o foarte mare măsură independența
profesională, iar noțiunea de „cadre medii” (foarte mult utilizată acum o
jumătate de secol) e pe cale de dispariție. Asistentele și asistenții medicali
sunt organizați profesional într-un cadru practic independent. În fiecare
spital există un serviciu de asistență medicală, condus de o asistentă medicală.
Programul de lucru al fiecărei asistente medicale e produsul acestui serviciu
(în colaborare cu asistenta șefă a secției sau clinicii), iar medicii din
secția respectivă nu participă la acest proces. Ba, mai mult, din ce în ce mai
multe „cadre medii” continuă să studieze în universități și obțin un grad
academic superior, ceea ce le permite să funcționeze ca egali între egali în
orice forum în care se iau decizii operative legate de activitatea zilnică.
La toate aceste schimbări se adaugă faptul că, în această nouă
epocă, echipa terapeutică include nu numai medici și asistente, ci și
fizioterapeuți, farmaciști, asistente sociale, tehnicieni de aparatură. Toți
acești practicieni ai unei profesii recunoscute, absolvenți ai unei școli
speciale, și-au câștigat dreptul de a-și prezenta (și apăra!) punctul de vedere
în orice subiect legat de îngrijirea pacientului. Cu alte cuvinte, organizarea
sistemului medical a încetat de mult să mai fie similară cu cea a unei
instituții militare, în care primul și ultimul cuvânt e rostit de cel mai înalt
în grad și respectat de toți ceilalți. Într-un fel, e vorba de un continuu
proces de democratizare, în care există loc pentru orice opinie, deoarece în
același cadru funcționează profesii diferite, care și-au câștigat dreptul la
opinii diferite de cea a liderului echipei, în cazul de față medicul.
Această relativ nouă atmosferă e însoțită de câteva clare semne
de întrebare. Primul se referă la dreptul ultimului cuvânt: cine trebuie să ia
hotărârea definitivă, în absența unui acord general? Această întrebare e de
fapt una dublă. Pentru că, în materie de decizii terapeutice clare, medicul e
cel căruia i se cere decizia finală. A continua laparotomia, în prezența unei
metastaze hepatice, e o situație clară, care nu necesită un vot obținut în mod
democratic. Chiar în cazul unor argumente aduse, să zicem, de medicul
anestezist, legate de riscul continuării intervenției din cauza situației
precare a pacientului, decizia finală aparține chirurgului, care va fi nevoit
să ia în considerare opiniile prezentate și să-și asume riscul deciziei sale.
Am adus acest exemplu extrem tocmai pentru a puncta locul și rolul medicului în
luarea deciziilor terapeutice. Exemple mai puțin evidente – dar nu mai puțin
reale – pot fi întâlnite în orice secție spitalicească sau în orice policlinică
în care lucrează cot la cot indivizi aparținând unor profesii diferite.
Dar care e situația unui conflict de opinii legat de activitatea
organizatorică a echipei terapeutice? De exemplu, cine hotărăște raportul dintre
numărul de pacienți internați în terapia intensivă și cel al
asistentelor/asistenților care se ocupă de îngrijirea acestora? Cine hotărăște
transferul unei asistente medicale dintr-o secție în alta, în situația în care
e nevoie de a întări forța de muncă într-o secție în detrimentul alteia? Iată
un exemplu clasic de conflict la locul de muncă, nu numai între secții, dar mai
ales între colectivul de medici și liderii unei alte profesii. Răspunsul nu e
ușor de găsit. În mediul medical israelian, șeful serviciului de asistență
medicală face parte din conducerea instituției, alături de directorul medical
și cel administrativ. În acest caz, e vorba de opinia unei instanțe superioare
din punct de vedere organizatoric și funcțional, chiar dacă în această ipostază
se află un sau o profesionistă fără diplomă de medic. De-a lungul întregii mele
activități clinice, m-am lovit nu o dată de situații similare, unele apărute
spontan (de exemplu, nevoia de a lărgi numărul de paturi de terapie intensivă
din cauza unui val de pneumonii rebele la tratament și necesitând ventilație
mecanică), altele create din cauza lipsei cronice de echipament sau de
personal.
Sunt convins că niciunul dintre cititorii acestei rubrici nu se
așteaptă să găsească soluția ideală. Dar, fără discuție, o referire la
aforismul menționat la începutul acestor rânduri va avea darul să arunce o rază
de lumină asupra unor posibile soluții. În primul rând, trebuie înțeles că
ideea de bază a rezolvării oricărui conflict (inclusiv cel de la locul de muncă)
constă în găsirea compromisului. Un cunoscut avocat israelian, specialist în
rezolvarea conflictelor de muncă, definea compromisul de succes cel în care
ambele părți se declară mulțumite sau (alternativa!) ambele părți își arată
nemulțumirea față de soluția propusă. Cu alte cuvinte, compromisul nu poate
favoriza (sau defavoriza) o singură parte a conflictului. Compromisul, așa cum
indică Grynbaum, e rezultatul medierii, un proces în care inteligența și
experiența își dau mâna pentru a găsi o soluție acceptabilă. Pentru că
alternativa e mult mai dureroasă. Un conflict care iese din limitele
colectivului nu poate aduce nimic pozitiv în atmosfera necesară pentru
continuarea activității de zi cu zi. Soluția trebuie găsită în cadrul echipei,
în cadrul colectivului. În imensa majoritate a cazurilor compromisul „intern”
nu numai că stinge focul, dar și contribuie la o atmosferă sănătoasă și previne
conflicte ulterioare. O amânare a rezolvării poate avea repercusiuni nu numai
pentru atmosfera de lucru, dar și materiale, financiare. Cunosc o situație în
care o serioasă dispută internă legată de deschiderea unui cabinet de medicină
a muncii într-o policlinică de prestigiu a produs nu numai întârzierea
activității cabinetului propus, dar și o serioasă pagubă materială, din cauza
amânării semnării contractului cu unitățile industriale din regiune.
Uneori, situația creată necesită intervenția factorilor
„externi”, cum ar fi conducerea instituției. Cazul care-mi vine în minte e cel
al pacientului suferind de maladia Alzheimer în ultimul stadiu, insuficiență
cardiacă și renală cronică, adus la camera de gardă a unui spital cu
diagnosticul de abdomen acut ca urmare a perforației de ulcer duodenal.
Conflictul apărut la patul pacientului se referea la utilitatea sau inutilitatea
actului chirurgical la un pacient al cărui prognostic era mai mult decât
sumbru. Medicul ATI propune anularea ideii de intervenție chirurgicală, dar
șeful secției de chirurgie insistă asupra necesității intervenției, declarând
că, în prezența unei soluții terapeutice solide, nimic nu poate împiedica
aplicarea ei, bineînțeles, spre binele pacientului. Divergența de opinii a fost
adusă la cunoștința direcției spitalului, care se văzu obligată să hotărască în
favoarea uneia sau alteia din părți. Decizia luată nu contează. Important e că,
în mai orice situație, litigiile din cadrul echipei terapeutice și legate de
activitatea cotidiană își pot găsi rezolvarea (chiar din afară), cu condiția
recunoașterii dreptului fiecăruia de a-și expune punctul de vedere, dar și cu
obligația căutării unei soluții cu șanse clare de a fi acceptată de toți cei în
cauză.
În fiecare situație se cere o continuă pregătire psihologică,
exerciții teoretice bazate pe cazuri practice și o permanentă grijă pentru
îmbunătățirea relațiilor în cadrul echipei. La prima vedere, acestea sunt
sfaturi pur teoretice, dar ele vin din partea unui specialist în materie.
Grynbaum vorbește despre pregătirea și implementarea unui program de acțiune în
acest scop, dar în mod cert aplicarea unui asemenea sfat necesită intervenția
unor factori profesionali, din afara meseriei noastre.
Din păcate, soluția impusă de regele Solomon nu e valabilă decât
în cazuri extreme. Din contră, cea propusă de Grynbaum, aplicată cu bun-simț și
inteligență, are mari șanse de reușită. Sau oare iremediabilul meu spirit
optimist îmi joacă încă o dată festa?
|
„Implementarea și utilizarea unui program
de pregătire a echipei medicale în vederea rezolvării conflictelor din cadrul
activității zilnice poate aduce enorme beneficii financiare, dar în mod special
poate contribui la creșterea eficacității colectivului. Acest program e absolut
necesar pentru orice instituție medicală.”
(Joseph Grynbaum) |
