Cum învățăm în rezidențiat? După optsprezece ani de școală, sute
de examene și nenumărate ore petrecute la birou, lumea rezidentului se schimbă
brusc. Între orele de spital, gărzile numeroase și viața de familie sau
doctorate, când mai facem loc și pentru învățat?
Nu mai există timp pentru a lua la buchisit manuale de-a fir a
păr, mai ales că întâlnești atât de multe patologii în practica zilnică. Nu
trebuie să cunoști în două săptămâni o carte de o mie de pagini. Ai la dispoziție
între trei și șase ani pentru asta. Viața într-o clinică universitară lasă puțin
timp pentru organizarea de cursuri pentru rezidenți. Rezidentul învață la caz.
Ia boala și o citește. Învață la raportul de gardă și din prezentările de caz
făcute de fiecare coleg în parte. Procesul de învățare devine unul dinamic,
integrator, spre deosebire de studenție când învățatul presupunea studentul,
cartea și mormanul de cursuri: bătălia unu la unu, scapă cine poate.
Discuți cu medicul îndrumător despre caz, medicație și tot ce
presupune procesul terapeutic, dacă ai noroc de un îndrumător „cu chef“. Însă și
rezidentul trebuie să se arate interesat și să pună întrebări ca să se
lămurească, altfel timpul și resursele sunt limitate pentru explicații amănunțite.
Un lucru esențial pentru un rezident începător este carnețelul
cu medicamentele cele mai uzitate în specialitate, „carnețelul de doze“. De la
denumirile comerciale, clasa din care face parte substanța activă, doze în funcție
de vârstă și patologii asociate, reacții adverse frecvente, interacțiuni, număr
de comprimate per cutie, ml per flacon/fiolă, carnețelul este Sfântul Graal al
micului rezident. Scris de mână, mic să încapă în orice buzunar, este periodic
revizuit și adăugit. Salvează rezidentul în gărzi, ajută la scrisul rețetelor,
mai ales dacă acestea sunt rețete magistrale și aproape fiecare medic l-a avut
în buzunarul halatului la început de drum. Câțiva încă îl mai poartă uitat
undeva printr-un sertar prăfuit, chiar dacă se află la finalul carierei. Unele
sunt moștenite de la părinți, alte rude din branșă sau de la mentori.
După absolvire, primul an de rezidențiat vine ca un șoc. Zeci de
boli diferite în fiecare săptămână, multe cărți groase și scumpe, reviste de
specialitate cu studii de ultimă oră. Același sentiment din anul întâi de
facultate. Încă o dată trebuie să ne acomodăm la un nou stil de a învăța, cu un
volum și mai mare de informație aglomerat într-un timp care din păcate rămâne
același.
Mentoratul a dispărut aproape complet. Suntem mulți, aglomerați
în cămăruțe strâmte, birocrația e excesivă. Specialiștii sunt puțini și cu o
groază de obligații. Când să mai existe timp și energie pentru mentorat? E
drept, nici nu prea își doresc asta. Există șefi care nu au nicio înclinație
sau dorință pentru mentorat. Preferă umilirea rezidentului chiar în salon, de
față cu pacientul și cu ceilalți colegi, discriminarea pe bază de sex, culoarea
pielii și a părului, folosirea de apelative: „ești proastă“ sau îndulcitul
„prostuță“. Pentru ei, rezidenții sunt „sclavii“ care fac treabă, nu se obosesc
să le explice sau să arate ceva. Și – nu de puține ori se întâmplă – când
rezidentul nu știe sau greșește, să fie pedepsit verbal sau, chiar mai mult, să
i se rupă foaia de observație, să i se dea în cap cu diverse obiecte.
De cealaltă parte a baricadei sunt și rezidenți fără interes. Pe
principul „timpul trece, leafa merge“, depun minimul de efort pentru activitățile
din clinică și nu pun prea multe întrebări. Sunt colegi care, din păcate, se
descurcă doar luându-și două joburi, așa că, după spital, pleacă să lucreze în
domenii tangențiale sau foarte diferite: operator la call center medical, de
pildă. În anii terminali, în funcție de specialitate, unii rezidenți pot oferi
consultații în privat. Pentru cei care sunt înscriși în programele de doctorat,
viața se împarte între spital, orele de predare ca asistenți universitari și
cercetarea aferentă efectuării tezei de doctorat.
Timpul de studiu devine astfel și mai îngust. Modul în care
exploatăm fiecare oportunitate de a învăța devine esențială. Fiecare pacient,
fiecare foaie de observație efectuată devine o lecție valoroasă pentru
rezident. Timpul petrecut în fața cărții scade, însă crește timpul petrecut cu
pacientul. Depinde de cum reușim să ne organizăm cele 24 de ore din zi.
Probabil cel mai greu lucru de făcut pentru medicul rezident.
