Aveam cu totul alt plan pentru rubrica de astăzi. Însă câteva dintre comentariile pe care le-am primit după ultimele cursuri ținute în anul universitar 2017–2018 m-au determinat să includ următoarele citate.
    „Vă trimit acest e-mail în urma conversației cu un student, coleg de an cu mine, ce mi-a povestit cât de emoționant a fost pentru el ultimul curs de microbiologie. Deși teama mea pentru unele aspecte ce țin de propria-mi persoană este mare, cu toate că frica mă copleșește uneori, mă concentrez mai greu... credința în Dumnezeu mă ajută, la fel cum m-a ajutat și până acum să trec prin toate. Nu am reușit să vin, dar emoțiile colegului m-au ajutat să simt puțin din atmosferă. Vreau să vă mulțumesc pentru că mi-ați fost profesor, ajutor și de foarte multe ori m-ați motivat să pot mai mult, să fac mai mult, să îmi deschid mai mult ochii. Nu îmi imaginam la începutul anului că va fi așa. Mereu îmi voi aduce aminte de Institutul «Cantacuzino» cu drag, cu dor, având cuvintele dumneavoastră în minte. Colegul mi-a spus mottoul de săptămâna aceasta: «Lucrurile cu adevărat mari nu se vând și nu se cumpără». (...) Sper doar să mai am șansa de a mai avea profesori precum dumneavoastră – și să știu și să îi apreciez din timp. Este mare păcat că abia spre final ne dăm seama câte lucruri am învățat, avem de învățat, și nu mă refer doar la informațiile medicale. Cursul dumneavoastră a fost mult mai mult de-atât. Un curs esențial pentru viața noastră ca medici. Doresc să vă spun din nou ce am spus în primul e-mail legat de motivație și voluntariat: să nu vă opriți din ceea ce faceți!”
    Un absolvent al facultății de medicină care a participat la curs a spus: „Nu știu cât de sensibilizați au fost studenții, dar mie mi-a plăcut foarte mult. Mi-a plăcut cursul dumneavoastră, pentru că m-a atins din multe motive (...) pentru că de prea puține ori, în timpul facultății, cineva ne inspiră asemenea sentimente în timpul unui curs – și pentru că simțeam nevoia unui discurs motivațional. Mi-au plăcut foarte mult și filmulețele de la final. Cel cu cercul de microbiologie m-a făcut să îmi pară rău că nu am făcut microbiologia în timpul facultății cu dumneavoastră (...) poate m-ar fi atras mai mult încă de pe atunci”.
    Tot în regimul emoțiilor unor actuali colegi, foști studenți: „Ne-am bucurat foarte mult că am participat azi la curs. Ne uitam la studenți și ne gândeam că în urmă cu un număr de ani eram ca ei. Ne amintim foarte bine cum a fost la noi ultimul curs. Ne gândeam cât de mult ne-au folosit toate sfaturile și învățăturile primite de la dumneavoastră. Cât de important este să existe cineva care să te călăuzească. Apreciem foarte mult că, în ciuda a tot ce se întâmplă, reușiți să rămâneți același om minunat și dedicat studenților. Ne amintim că aveam lacrimi în ochi la gândul că ne vom despărți de dumneavoastră. Dar iată că, deși au trecut atât de mulți ani, dumneavoastră sunteți încă alături de noi. Lăsând în urmă gândurile noastre, ne dorim mult să fiți bine și ne rugăm să fie așa. Doamne ajută!”.
    Un viitor coleg mi-a scris: „Țin să vă compun acest mesaj ca să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru noi, pentru toate sfaturile înțelepte și valoroase, pentru numeroasele posibilități de voluntariat și cercul de microbiologie, de care nu am profitat cum ar fi trebuit, recunoscând și eu că am fost, așa cum ne-ați rugat pe bună dreptate să nu fim, fraieri, pentru dojenirile pe care le meritam, însă venite ca din partea unui coleg sau chiar prieten, nu a unui om cu mult peste noi, care putea trece pasiv pe la curs, fără a-l interesa soarta noastră, așa cum procedează majoritatea. Când v-am scris primul e-mail, v-am spus de «auzitele» de la colegii mai mari, cum că ora de microbiologie este urâtă sau nefolositoare, notele mici sau profesorii «răi». Voi folosi din nou cuvântul cu pricina, numindu-i pe ei fraieri.
    Mărturisesc sincer că, în primul semestru, microbiologia a fost materia la care chiar mi-a fost drag să învăț și nu am făcut-o doar pentru a promova un examen. De asemenea, recunosc aplicabilitatea și rolul ei deosebit de important, în comparație cu alte materii din acest an. Vă consider (deși ați spus să nu facem asta) un model demn de urmat, un om credincios, muncitor și perseverent, iar ceea ce am apreciat cel mai mult la dumneavoastră și aș vrea să transpun și în comportamentul meu de student și viitor medic este că întotdeauna, în orice ați făcut, ați fost un profesionist, care și-a făcut și își face munca exemplar, fără loc de reproș.
    Cuvintele pe care ni le-ați adresat la ultimul curs, despre colegialitate, nu au mai fost grăite de vreun alt asistent sau profesor cu care am interacționat (ca și cum nu ar conta aceste lucruri). În mod clar sunt de mare preț, dar, din păcate, mulți nu le vor lua în considerare și nu vor aplica aceste sfaturi după ce vor deveni medici, ceea ce este un lucru foarte trist. Este, de asemenea, foarte trist că, încă din facultate, din motive care nu-mi sunt clare, ne sunt sădite și întipărite în comportament și atitudine ura, disprețul, ranchiuna și lipsa de empatie sau dorința de a ne ajuta între noi. Sper totuși ca măcar unii dintre noi să încerce să aducă o schimbare în bine în această privință. Nu am destule cuvinte să vă pot arăta aprecierea pe care v-o port și nici să vă pot mulțumi pentru ce ne-ați dăruit în acest an, care s-a terminat prea repede. Recunosc că am fost, într-adevăr, trist în momentul în care ultimul filmuleț proiectat s-a terminat și am realizat că s-a încheiat drumul meu, ca student în anul 2 la institut, la ora de microbiologie. Vă doresc serii viitoare care sper să fie mai compliante decât noi și mai dornice să devină «medici buni sau foarte buni și oameni – pe măsură»”.
    Finalul acestui articol vine tot de la un viitor coleg, care a spus: „Am așteptat să ajung acasă și să mă pot lăsa cu adevărat cuprins de emoția acestui ultim curs, ultim mesaj, pentru că, de teama de a nu stârni compătimire (ceea ce nu aș dori nici prin aceste câteva rânduri – și de aceea regret că nu există opțiunea «e-mail anonim»), mi-am înghițit lacrimile de la finalul piesei pe care ați ales-o. Am retrăit amintiri și dificultăți pe care le-am întâmpinat în cursul vieții. Am întâlnit oameni buni și mai puțin buni, care ne-au făcut viața mult mai grea decât era deja (nu voi da detalii, a fost un an urât care mi-a marcat începutul adolescenței) și de atunci, odată intrat la liceu într-unul din orașele frumoase ale acestei țări, am hotărât că voi reuși să am grijă și de familia mea de unul singur. Și tare le mulțumesc și acum părinților mei că au avut încredere în mine, în noi. Pentru că de atunci drumul mi-a devenit mai lin. Cineva a vrut ca eu să nu mă abat de la drum, Cineva care știa câtă iubire de oameni îmi dăruise, Cineva care voia să intru la facultatea de medicină din București. Aveam program: într-o zi gospodăream, în alta plăteam facturi și în restul timpului învățam. Niciodată nu am mai spus că a fost greu, ci am spus «este șansa mea». Dar băiețelul din filmuleț a mișcat ceva în mine, melodia o mai ascultasem, dar nu a avut același efect.
    Vă mulțumesc că ați trezit în mine emoții care mă fac să spun... vă mulțumesc că în acest an ne-ați amintit de atâtea ori că este nevoie de noi pentru o lume mai bună! Vă mulțumesc că ne-ați amintit în nenumărate rânduri să cooperăm, să construim relații bazate pe colegialitate; sunteți singurul care ne-a adus și ne aduce acest aspect în vedere. Vă mulțumesc că luptați pentru interesul național! Vă mulțumesc că ne-ați tratat cu respect (inclusiv citind și răspunzând la atâtea e-mailuri, dând atâtea sfaturi medicale cerute de noi, ajutându-ne la nevoie, corectând cu atenție atâtea lucrări scrise... un mare wow!). Vă mulțumesc că iubiți studenții!”.