Newsflash

Mică îndrăzneală pe două roţi

de Dr. Vlad STROESCU - apr. 30 2014
Mică îndrăzneală pe două roţi
   Dragii mei cititori, în număr probabil de doi, voi profita astăzi de remarcabila libertate editorială de care mă bucur, şi vă voi vorbi despre mersul cu bicicleta.
   Ce legătură are bicicleta cu viaţa medicală în general? Poate că nu e evident, dar toate lucrurile se întrepătrund în mod mai mult sau mai puţin tainic. Până la urmă, valoarea lucrurilor particulare depinde de universalizarea lor. Aşa cum, în practica clinică, orice semn nu are importanţă doar prin el însuşi, ci prin faptul că ne atrage atenţia asupra unei mai vaste probleme, a unui sindrom sau a unei boli.
   Duminica trecută, am dat o tură mai lungă pe bicicletă, în compania lui Lucian Mîndruţă şi a unui grup mai mare de ciclişti amatori. Până la Giurgiu şi înapoi. Din centrul oraşului, sunt vreo 140 km în total. Asta a fost doar prefigu­rarea unei ture mai mari, în aceeaşi companie, una care ne va aduce la malul mării. Dar despre asta, data viitoare. Din câte mi-am dat seama, am fost singurul medic din companie, motiv în plus de a face un reportaj de la faţa locului pentru hebdomadarul pe care îl ţineţi chiar acum în mână. Dacă au mai fost medici şi nu i-am depistat eu, poate ne întâlnim data viitoare pe două roţi sub stindardul breslei.
   Nu ştiu câtă lume şi-a dat seama, dar ceea ce Lucian Mîndruţă încearcă să facă, deja de şapte ani, este un fel de audax. Audax-ul, sport născut în Franţa acum peste o sută de ani, prima dată tot pe bicicletă, este ciudat pentru zilele noastre, şi nu prea o să vedeţi aşa ceva la emisiunile de profil. Pentru că este o încercare fără întrecere. Audax-ul („îndrăzneala“ pe limba noastră) este o plimbare enormă, aproape de negândit pentru omul sedentar contemporan, în care un grup de coechipieri pleacă împreună şi trebuie să ajungă împreună. Nu contează cine e primul, iar dacă unul cade, ceilalţi trebuie să-l sprijine. Deşi asemenea îndrăzneţi au existat dintotdeauna, audax-ul formal, ciclist, a fost gândit de Henri Desgrange, părintele Turului Franţei. Cele două manifestări au început în acelaşi timp şi au avut istorii foarte diferite. ştim cu toţii ce s-a ales de Turul Franţei: e o competiţie hipersportivă, cu interese financiare mari, parazitată de nesfârşite scandaluri de dopaj şi înşelăciune. Dacă o mai urmăresc, o fac pentru peisajele frumoase. Audax a rămas aparent un fenomen de nişă, despre care încă mulţi cred că e rezervat excentricilor cu prea mult timp liber.
   Eu nu am timp liber, deloc. Sunt convins că nici dumneavoastră. Şi cu toate astea, de abia am aşteptat să mă alătur mini-audax-ului care a făcut Bucureşti–Giurgiu şi retur, pe vreme superbă, contrar prognozei meteo. Nu doar că n-am timp, sunt şi foarte sedentar. La serviciu stau toată ziua pe un scaun. Nu am timp de antrenamente, nici să dedic măcar o fracţiune din cât mi-aş dori plimbatului cu bicicleta. Am chiar şi hipertrigliceridemie.
   Şi cu toate astea, am terminat, de la cap la coadă, drumul. Cred că toţi cei care am plecat l-au terminat, dar, din păcate, doar un mic nucleu a ajuns împreună la final. Nu s-a respectat principiul audax-ului, şi bicicliştii mai vânjoşi, călare pe cursiere foarte scumpe şi echipaţi până în dinţi, s-au rupt rapid de restul fraierilor şi duşi au fost. A rămas un nucleu pestriţ de toate genurile şi vârstele (de remarcat deja faimosul Nea Marin, care, la 75 de ani, urcă rampele mai repede ca orişicine), şi cu toate tipurile de bicicletă. Au fost cursiere, au fost biciclete de munte, unele scumpe şi lucioase, altele scârţâind din toate încheieturile. Un domn a mers tot drumul pe o minibicicletă pliantă. Eu însumi am avut o bicicletă minimalistă, cu o singură viteză şi cu pinion fix. Exact ca bicicleta lui Desgrange, deşi nu chiar atât de veche (e de prin anii ’80 ai secolului trecut). Am de gând să merg cu ea şi până la mare, chiar dacă mai toţi cei cu care am stat de vorbă s-au arătat cam sceptici. Prefer lucrurile foarte simple şi niciun artificiu destinat eficienţei, în timpul meu liber. Restul vieţii e şi aşa foarte complicat.
   Drumul a fost lat, neted şi cu loc destul pentru toată lumea, inclusiv traficul auto. Au fost două dealuri mai mari, la Călugăreni şi la Daia. Am înfruntat toxiinfecţia la o autoservire din Giurgiu. Săracele, doamnele de la bucătărie, nu ştiau ce le-a lovit, dar s-au pozat, roşind până la urechi, cu Lucian Mîndruţă. Am făcut pauză pe malul Dunării, cu smartphoanele, ca nişte burghezi ce suntem. Am uimit şoferii care ne claxonau de parcă trecea circul. Am uitat de autoimportanţa de la care ni se pare imposibil să abdicăm în timpul săptămânii. Am stat de vorbă de parcă eram fraţi de cruce, unii dintre noi.
    Există o bucurie copilărească irezistibilă în biciclism: ne-am scăldat în ea din toată inima. Nimic, una peste alta, extraordinar.
    Şi atunci, de ce e genul ăsta de plimbare o aşa mare îndrăzneală? O nişă obscură?
    Stăteam de vorbă cu doctorul Florin Chirculescu acum câteva săptămâni, după interviul publicat tot la această rubrică. Vorbeam despre copii, şi el îmi zicea că două lucruri sunt de transmis mai departe vlăstarelor noastre: cititul şi sportul. În România, există o ciudată antiteză între cele două, o presupusă incompatibilitate. Aparent, dacă eşti sportiv adevărat, eşti şi analfabet. Iar dacă vrei să înveţi bine, să fii olimpic şi să-ţi faci părinţii mândri, aceştia ar face bine să-ţi procure o scutire pentru orele de sport. E un caz singular. În toate ţările civilizate, în toate universităţile de prestigiu, există un cult al mişcării.
    Poate că la originea acestor prejudecăţi are însă legătură dihotomia originară, dintre „Audax“ şi „Tour de France“. E perfect posibil să faci mişcare fără să vrei neapărat din start să fii primul, fără să te dopezi, fără să îţi dedici tot timpul performanţei, fără să mori şi să renaşti în suferinţă, şi tot îţi vei extinde orizonturile mai mult decât îţi imaginai înainte.
   Şi unde suntem noi, medicii, în ecuaţia asta? Noi, ăştia datori să educăm poporul în sănătate? (Anecdotic, în curtea Spitalului Obregia, accesul cu maşina e permis. Cel cu bicicleta e strict interzis de management.) Aştept cu nerăbdare un audax organizat de Colegiul Medicilor, în care să pedalăm cot la cot cu pacienţii. Sponsorizat de CNAS, din banii economisiţi de profilaxia bolilor sedentarismului.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe