„Dorul de necunoscut“, de aflare a ceea ce este în jurul nostru şi dincolo de noi ne bântuie mereu şi nu ne dă pace de-a lungul petrecerii noastre prin lume. Aşa apare dorinţa şi febra „explorării“, imboldul de a căuta şi a descoperi, cu mijloacele fiecărei vârste, răspunsuri şi imagini ale extraegoului. Mica minune a „ochiului magic“ – aparatul de fotografiat – poate pătrunde, cu discreţie şi duioşie, în lumea micilor exploratori. Conştienţi parcă de adevărul spu­selor lui Seneca – „nu există vânt prielnic decât pentru cel care ştie în ce direcţie se îndreaptă“, ca şi de cel al formulei „trebuie o echipă ca să construieşti un vis“, micuţii se ţin strâns de mână şi, cu ceva merinde, pot porni la drum (1). Ajunşi într-un loc bun de popas, se opresc şi devin arhitecţi (2). Vor putea spune mai târziu: „Dintot­deauna am visat să clădesc,/La început, pui de om,/Din linii şi puncte aşezate anume/Am tras un hotar între mine şi lume./Mai apoi, din cuburi de lemn, am făcut adăpost pentru păpuşi, ursuleţi… şi ce-ar mai fi fost“. Încet-încet, au descoperit prima floare (3) şi gândul suav al primului dar (4). Iar într-un târziu au înţeles că principalul sprijin în viaţă sunt cărţile (5). De aici vor porni viitoarele „explorări“.