În
urmă cu 24 de ani, într-o zi de martie, în curtea facultății de medicină, am
zărit pe cineva cunoscut, m-am îndreptat spre el și am început să vorbim. Din
vorbă în vorbă, mi-a spus că merge la „Cantacuzino” pentru un test în cazul unui
copil cu infecție micobacteriană. I-am replicat contrariat că acolo nu se fac
teste pentru infecții micobacteriene, dar el știa sigur că se fac aceste
testări, indicându-mi chiar și etajul unde va merge. Pe de altă parte, mie mi
se spusese, fără dubiu, apăsat, că în Institutul Cantacuzino nu se lucrează cu
micobacterii, pentru că tot acolo se producea vaccinul BCG și era interzis să
existe și alte micobacterii în același teritoriu. Eu, naiv, necunoscător în ale
colegialității, am crezut – mai ales că mesajul îmi fusese transmis și de alte
persoane.
Eram
foarte interesat de acest detaliu, pentru că subiectul tezei mele de doctorat
era legat de micobacterii, de infecția HIV și alte stări de imunodepresie.
Având mesajul clar că nu am cum să fac ceea ce doream în cadrul institutului,
mă luptam cu produse pe care le lucram în alte laboratoare, făcând „naveta”
chiar și în afara capitalei încercând să pun în aplicare o parte dintre ideile
pe care le aveam.
Pe
colegul mai tânăr care îmi dăduse informația îl cunoșteam de câțiva ani și până
în ziua respectivă îmi păruse om serios. Așadar, după ce am încheiat ce aveam
de lucru în facultate, m-am îndreptat spre institut și spre clădirea despre
care mi se vorbise. Eram neîncrezător. Am urcat la etajul al patrulea și am
întrebat dacă acolo lucrează persoana despre care mi se spusese. Răspunsul a
fost afirmativ. Îmi aduc aminte și azi, de parcă am fi atunci. Am ajuns în
dreptul unei uși, am ciocănit, m-am prezentat și am spus cu cine doresc să
vorbesc. O voce blândă, dar fermă, mi-a răspuns: „Eu sunt”. Pe un ton
neîncrezător – eram în continuare aproape sigur că mi se va spune că mă aflu pe
un drum greșit –, am întrebat dacă în acel laborator chiar se lucra cu
micobacterii. Credeam că voi fi dat afară, însă am fost invitat să iau loc și
am primit câteva întrebări. Prima parte a conversației a fost legată de copilul
investigat. Astfel, a început o colaborare care a schimbat decisiv soarta tezei mele de doctorat.
Eu
ajunsesem la institut pentru o vizită pe care o bănuiam scurtă și inutilă. Dar
discuția s-a prelungit pentru câteva ceasuri. Serul adus de Cristian intrase
deja în lucru. Așadar, o bună parte din prima întâlnire a fost dedicată cazului
respectiv. Era vorba despre un copil căruia i se pusese diagnosticul „tuberculoză
intratabilă” într-un spital destul de renumit, iar părinților li se recomandase
să se pregătească de înmormântare. Băiețelul, Marius, a fost salvat. Nu mai
știu nimic despre el de când a ajuns în clasa a doua, însă copilul „condamnat”
era acum un băiețel care învăța destul de bine, se putea juca împreună cu alți
colegi și îi bucura pe părinți. La salvarea lui au participat mai bine de 27 de
colegi medici, pe lângă mulți alții din sistemul sanitar sau din afara
acestuia. Am discutat, am analizat, am plănuit.
Deși
întâlnirea noastră pornise cu stângul (întrebarea mea inițială legată de
micobacterii părea absurdă), am fost tratat cu blândețe, mi s-a cerut opinia,
am dezbătut colegial cu privire la ce se făcuse până atunci și ce ar fi bine să
se facă în continuare. Apoi, am fost lămurit cu privire la ciudățenia
întrebării mele. Nu doar că se utilizau analize serologice, dar aici se
producea PPD-ul românesc (dispărut, incredibil, în ultimii ani), iar cărțile de
căpătâi scrise de Tsukamura erau puse zilnic în practică. Dintre cele 132 de
teste biochimice recomandate pentru identificarea micobacteriilor, marea
majoritate se aplicau chiar „sub nasul meu”, în institut.
Discuțiile
continuau și se adânceau exact în problema care pe mine mă interesa cel mai mult.
După un timp, am început să vorbim despre articole scrise în domeniu, iar eu am
pus din nou o întrebare absurdă: „Aveți articole despre micobacterii?”. Am fost
privit într-un mod pe care nu pot să îl descriu. Nu aș putea spune că a fost o
privire ironică și nici una care să trădeze superioritate. Am fost privit cu un
fel de căldură care arăta inclusiv dorința de a dărui. În loc să mă întrebe
dacă știu să închid ușa pe dinafară, m-a invitat într-un alt laborator, unde
mi-a arătat mai multe rafturi pline cu articole și cărți, toate citite deja –
cu sublinieri și adnotări –, foarte bine organizate. La fiecare dintre
întrebările mele, se îndrepta spre raft și extrăgea exact articolul care venea
să mă lumineze. Mai mult decât atât, deși mă vedea pentru prima dată, la
plecare aveam cu mine un braț de articole pe care să le pot citi acasă, în
liniște.
Acesta
a fost începutul unei colaborări speciale, cu multe demonstrații de
colegialitate. Cred că aș putea scrie zeci de pagini încercând să istorisesc
toți acei ani. Am să punctez însă unul dintre aspectele cele mai semnificative. La vremea aceea, unul dintre testele
foarte importante era producerea/lipsa producerii de niacină. Realizarea
acestui test implica și unele riscuri de laborator. Bromura de cianogen este o
substanță recunoscută pentru efectul său cancerigen, și nici anilina nu e
departe de riscuri. El efectua personal prepararea reactivilor și toate părțile
cu risc ale acestei testări. Spunea: „Voi sunteți mai tineri, nu vă las să vă
apropiați, asta fac doar eu”. Avea grijă de toți colaboratorii și se îngrijea
ca aceștia să nu fie implicați în proceduri cu risc.
În
același timp, încuraja orice inițiativă. Nu refuza nicio idee care avea un
potențial cât de mic. Era gata să adapteze orice tip de test. Într-o perioadă
de lipsuri, a reușit să adapteze compoziția mediului pentru cultivarea
micobacteriilor și, pentru multă vreme, România s-a bazat pe mediul realizat de
dânsul și de echipa pe care o coordona. Nu făcea diferențe între colegi, îi
susținea pe toți cei care meritau. Chiar și atunci când avea motive de
supărare, încerca să admonesteze cu calm.
L-am
privit mereu ca pe un exemplu, am încercat să preiau cât mai mult de la el și
sunt convins că o parte din ceea ce aplic – inclusiv în domeniul colegialității
– i se datorează. În acest martie, după o suferință care a durat prea mult,
bunul nostru coleg și profesor a trecut la cele veșnice. Dumnezeu să îl
odihnească în pace pe cel care a fost Dinu Stavri!