Newsflash

Micobacteriile de la Cantacuzino

de Prof. dr. Mircea Ioan POPA - apr. 6 2017
Micobacteriile de la Cantacuzino
     În urmă cu 24 de ani, într-o zi de martie, în curtea facultății de medicină, am zărit pe cineva cunoscut, m-am îndreptat spre el și am început să vorbim. Din vorbă în vorbă, mi-a spus că merge la „Cantacuzino” pentru un test în cazul unui copil cu infecție micobacteriană. I-am replicat contrariat că acolo nu se fac teste pentru infecții micobacteriene, dar el știa sigur că se fac aceste testări, indicându-mi chiar și etajul unde va merge. Pe de altă parte, mie mi se spusese, fără dubiu, apăsat, că în Institutul Cantacuzino nu se lucrează cu micobacterii, pentru că tot acolo se producea vaccinul BCG și era interzis să existe și alte micobacterii în același teritoriu. Eu, naiv, necunoscător în ale colegialității, am crezut – mai ales că mesajul îmi fusese transmis și de alte persoane.
     Eram foarte interesat de acest detaliu, pentru că subiectul tezei mele de doctorat era legat de micobacterii, de infecția HIV și alte stări de imunodepresie. Având mesajul clar că nu am cum să fac ceea ce doream în cadrul institutului, mă luptam cu produse pe care le lucram în alte laboratoare, făcând „naveta” chiar și în afara capitalei încercând să pun în aplicare o parte dintre ideile pe care le aveam.
     Pe colegul mai tânăr care îmi dăduse informația îl cunoșteam de câțiva ani și până în ziua respectivă îmi păruse om serios. Așadar, după ce am încheiat ce aveam de lucru în facultate, m-am îndreptat spre institut și spre clădirea despre care mi se vorbise. Eram neîncrezător. Am urcat la etajul al patrulea și am întrebat dacă acolo lucrează persoana despre care mi se spusese. Răspunsul a fost afirmativ. Îmi aduc aminte și azi, de parcă am fi atunci. Am ajuns în dreptul unei uși, am ciocănit, m-am prezentat și am spus cu cine doresc să vorbesc. O voce blândă, dar fermă, mi-a răspuns: „Eu sunt”. Pe un ton neîncrezător – eram în continuare aproape sigur că mi se va spune că mă aflu pe un drum greșit –, am întrebat dacă în acel laborator chiar se lucra cu micobacterii. Credeam că voi fi dat afară, însă am fost invitat să iau loc și am primit câteva întrebări. Prima parte a conversației a fost legată de copilul investigat. Astfel, a început o colaborare care a schimbat decisiv soarta tezei mele de doctorat.
     Eu ajunsesem la institut pentru o vizită pe care o bănuiam scurtă și inutilă. Dar discuția s-a prelungit pentru câteva ceasuri. Serul adus de Cristian intrase deja în lucru. Așadar, o bună parte din prima întâlnire a fost dedicată cazului respectiv. Era vorba despre un copil căruia i se pusese diagnosticul „tuberculoză intratabilă” într-un spital destul de renumit, iar părinților li se recomandase să se pregătească de înmormântare. Băiețelul, Marius, a fost salvat. Nu mai știu nimic despre el de când a ajuns în clasa a doua, însă copilul „condamnat” era acum un băiețel care învăța destul de bine, se putea juca împreună cu alți colegi și îi bucura pe părinți. La salvarea lui au participat mai bine de 27 de colegi medici, pe lângă mulți alții din sistemul sanitar sau din afara acestuia. Am discutat, am analizat, am plănuit.
     Deși întâlnirea noastră pornise cu stângul (întrebarea mea inițială legată de micobacterii părea absurdă), am fost tratat cu blândețe, mi s-a cerut opinia, am dezbătut colegial cu privire la ce se făcuse până atunci și ce ar fi bine să se facă în continuare. Apoi, am fost lămurit cu privire la ciudățenia întrebării mele. Nu doar că se utilizau analize serologice, dar aici se producea PPD-ul românesc (dispărut, incredibil, în ultimii ani), iar cărțile de căpătâi scrise de Tsukamura erau puse zilnic în practică. Dintre cele 132 de teste biochimice recomandate pentru identificarea micobacteriilor, marea majoritate se aplicau chiar „sub nasul meu”, în institut.
     Discuțiile continuau și se adânceau exact în problema care pe mine mă interesa cel mai mult. După un timp, am început să vorbim despre articole scrise în domeniu, iar eu am pus din nou o întrebare absurdă: „Aveți articole despre micobacterii?”. Am fost privit într-un mod pe care nu pot să îl descriu. Nu aș putea spune că a fost o privire ironică și nici una care să trădeze superioritate. Am fost privit cu un fel de căldură care arăta inclusiv dorința de a dărui. În loc să mă întrebe dacă știu să închid ușa pe dinafară, m-a invitat într-un alt laborator, unde mi-a arătat mai multe rafturi pline cu articole și cărți, toate citite deja – cu sublinieri și adnotări –, foarte bine organizate. La fiecare dintre întrebările mele, se îndrepta spre raft și extrăgea exact articolul care venea să mă lumineze. Mai mult decât atât, deși mă vedea pentru prima dată, la plecare aveam cu mine un braț de articole pe care să le pot citi acasă, în liniște.
     Acesta a fost începutul unei colaborări speciale, cu multe demonstrații de colegialitate. Cred că aș putea scrie zeci de pagini încercând să istorisesc toți acei ani. Am să punctez însă unul dintre aspectele cele mai semnificative. La vremea aceea, unul dintre testele foarte importante era producerea/lipsa producerii de niacină. Realizarea acestui test implica și unele riscuri de laborator. Bromura de cianogen este o substanță recunoscută pentru efectul său cancerigen, și nici anilina nu e departe de riscuri. El efectua personal prepararea reactivilor și toate părțile cu risc ale acestei testări. Spunea: „Voi sunteți mai tineri, nu vă las să vă apropiați, asta fac doar eu”. Avea grijă de toți colaboratorii și se îngrijea ca aceștia să nu fie implicați în proceduri cu risc.
     În același timp, încuraja orice inițiativă. Nu refuza nicio idee care avea un potențial cât de mic. Era gata să adapteze orice tip de test. Într-o perioadă de lipsuri, a reușit să adapteze compoziția mediului pentru cultivarea micobacteriilor și, pentru multă vreme, România s-a bazat pe mediul realizat de dânsul și de echipa pe care o coordona. Nu făcea diferențe între colegi, îi susținea pe toți cei care meritau. Chiar și atunci când avea motive de supărare, încerca să admonesteze cu calm.
     L-am privit mereu ca pe un exemplu, am încercat să preiau cât mai mult de la el și sunt convins că o parte din ceea ce aplic – inclusiv în domeniul colegialității – i se datorează. În acest martie, după o suferință care a durat prea mult, bunul nostru coleg și profesor a trecut la cele veșnice. Dumnezeu să îl odihnească în pace pe cel care a fost Dinu Stavri!

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe