Pentru mulţi cercetători din domeniul
medical, efectul placebo este unul dintre puţinele lucruri cu adevărat
contrariante. Cum se poate ca o pastilă de zahăr inertă să aibă proprietăţi
terapeutice? Pentru a putea răspunde la această întrebare, este necesar să se
înţeleagă contextul administrării tratamentului medical – un cadru în care
simbolurile şi ritualurile de sănătate se combină cu puternicele reacţii emoţionale
care se produc atunci când pacienţii intră în contact cu vindecătorii. Nu
trebuie trecută cu vederea importanţa încrederii, empatiei, speranţei, fricii,
nerăbdării şi nesiguranţei care însoţesc acest contact.
Recurgând la pastile de zahăr, injecţii cu
ser fiziologic sau chiar intervenţii chirurgicale simulate, cercetarea placebo
separă oferirea serviciilor de îngrijire de efectele directe ale medicamentelor
sau procedurilor adevărate. Cercetări recente (Lancet, 2010) asupra efectului placebo au demonstrat că simpla
întâlnire clinică – neînsoţită de administrarea de tratamente „adevărate“ –
poate atenua durerea, îmbunătăţi calitatea somnului, alunga depresia şi
ameliora simptomele unei mari varietăţi de afecţiuni, printre care sindromul
colonului iritabil, astmul, boala Parkinson, afecţiunile cardiace şi migrenele.
Tratamentele placebo acţionează, în primul
rând, asupra autoevaluării pacientului. Nu pot reduce tumorile, însă îi pot
ajuta pe pacienţi să simtă un grad redus de oboseală, greaţă, durere şi
anxietate asociate cu cancerul şi cu tratamentul citostatic. Nu pot scădea
nivelul colesterolului sau tensiunea arterială ridicată, însă pot modifica
starea de spirit sau durerea suficient cât să genereze unele comportamente mai
tonice, mai sănătoase.
Tratamentele placebo se pot comporta la fel
ca medicamentele; efectul placebo poate, de asemenea, spori eficacitatea
medicamentelor. Cercetările (BMJ,
2008) arată că diversele componente ale efectului placebo – de exemplu,
instrumentele de îngrijire (pastile şi seringi) şi relaţia dintre pacient şi
medic – pot creşte efectul terapeutic, într-o relaţie dependentă de doză (cu
cât doza este mai mare, cu atât efectul este mai intens).
Într-adevăr, s-a demonstrat că aceste
componente măresc eficacitatea multor medicamente puternice. De exemplu, atunci
când unui pacient i se injectează morfină, acesta asistând la operaţiune,
efectul este mult mai puternic decât atunci când morfina îi este administrată
intravenos, fără ca pacientului să i se comunice acest lucru.
În spatele efectului placebo perceput stau
numeroase mecanisme psihosociale. O speranţă mai mare, nişte aşteptări pozitive
şi un nivel redus de anxietate modifică acele concepţii care determină modul în
care pacienţii reacţionează la senzaţiile nocive. Dovezile (BMJ, 2008) arată clar că susţinerea şi empatia unui medic implicat
şi atent pot îmbunătăţi rezultatele clinice. S-a demonstrat (Annals of Internal Medicine, 2002) că
semnele şi simbolurile neconştientizate din mediu – halatul alb sau diploma de
pe perete – îl pot determina pe pacient să simtă îmbunătăţiri.
Până de curând, s-a presupus că efectele
pastilelor placebo depind de ascunderea adevărului sau de iluzionare. Pacientul
trebuia să creadă că tratamentul era „real“ pentru ca placebo să funcţioneze.
Însă noile cercetări (PLoS ONE, 2010)
arată că se pot produce îmbunătăţiri clinice semnificative chiar şi atunci când
pacienţii sunt informaţi că li se administrează o substanţă inactivă. Aceasta
sugerează că simpla formulare a unui plan de tratament poate avea un impact
puternic, la fel ca aşteptările conştiente.
De fapt, se pare că forţa imaginaţiei poate
fi fundamentată în neurobiologie. Dovezile recente (Lancet, 2010) arată că, atunci când tratamentele placebo au efecte
favorabile pentru sănătate, urmează aceleaşi trasee neurologice ca
medicamentele active. De exemplu, atunci când pacienţii resimt o atenuare a
durerii în urma placebo, creierul eliberează opioide endogene şi/sau receptori
canabinoizi CB1 – exact aceleaşi mecanisme care facilitează atenuarea durerii
în urma unui tratament farmaceutic.
În mod
similar, studiile de neuroimagistică (Neuroimage,
2013) arată că tratamentul placebo activează anumite structuri cerebrale
specifice, cum ar fi cortexul prefrontal şi cortexul cingular anterior.
Experimentele la pacienţi cu boală Parkinson (Journal of Neural Transmission, 2006) au arătat că tratamentul
placebo determină eliberarea de dopamină endogenă în nucleul striat. În plus,
unele cercetări interesante, aflate în faza primară, sugerează că pot exista
factori genetici care să îi predispună pe unii pacienţi la reacţii placebo mai
pronunţate.
Efectele tratamentelor placebo nu sunt
întotdeauna benefice. Efectul placebo are şi un corespondent deloc plăcut,
numit efectul nocebo. Deşi tratamentele placebo sunt inerte din punct de vedere
biologic, până la 26% din pacienţii trataţi prin metode placebo sunt eliminaţi
din studiile clinice după ce se confruntă cu efecte secundare de nesuportat,
care sunt, de obicei, identice cu posibilele efecte secundare ale
medicamentului testat. De exemplu, în cazul unui studiu clinic privind medicaţia
antimigrenoasă, dacă substanţa activă este un anticonvulsivant, efectul nocebo
va fi legat, într-o măsură disproporţionată, de anorexie sau de memorie; dacă
substanţa activă este un medicament antiinflamator nesteroidian, efectul nocebo
se va manifesta, cel mai probabil, prin simptome gastrointestinale şi sete.
Aceasta subliniază importanţa efectelor
placebo pentru dezvoltarea de noi medicamente. Pentru a putea aproba unele
medicamente noi, FDA solicită două studii clinice bine concepute, randomizate şi
controlate, în urma cărora să se demonstreze superioritatea medicamentului faţă
de tratamentul placebo. Cu toate acestea, dovezile sugerează că, în cazul
anumitor boli, efectele placebo au câştigat teren în ultimele zeci de ani.
Această tendinţă a placebo ridică probleme serioase pentru identificarea
diferenţelor dintre medicamente şi placebo.
Iar aceasta evidenţiază un aspect
fundamental: în graba noastră de a avea acces la medicina de ultimă generaţie,
tindem să ignorăm imensul potenţial de vindecare asigurat de o bună relaţie
terapeutică. Cercetarea placebo a demonstrat că acel context în care se desfăşoară
tratamentul şi relaţia dintre pacient şi clinician au un imens potenţial de a
îmbunătăţi rezultatele medicale.
Trebuie
să aflăm mai multe despre capacităţile şi limitele efectului placebo, După cum
trebuie să învăţăm şi despre cum putem transforma aceste cunoştinţe ştiinţifice
în metode etice eficiente pe care să le poată utiliza medicii pentru a îmbunătăţi
rezultatele medicale. Totodată, trebuie să aflăm mai multe despre efectul
placebo din cursul studiilor clinice. Pe scurt, trebuie să încetăm să gândim
prin prisma „artei medicinii“ şi să începem să explorăm o nouă ştiinţă a vindecării.
© Project Syndicate, 2013. www.project-syndicate.org
Traducere din limba
engleză de Sorana Graziella Cornea
|
 Ted J. Kaptchuk este profesor de
medicină la Harvard Medical School şi directorul programului de studii placebo de
la Beth Israel Deaconess Medical Center din Boston.
 John M. Kelley, profesor de
psihologie la Colegiul Endicott şi instructor la Harvard Medical School, este
directorul adjunct al programului de studii placebo de la Beth Israel Deaconess
Medical Center din Boston.
|
