Subiectul locuințelor rurale este
abordat nu numai de figurile mai cunoscute ale corpului medical al
Regatului, ci, fiind un subiect de actualitate, chiar tinerii medici
îl tratează la sfârșitul studiilor în lucrările lor de
doctorat. Constantin Popescu este unul dintre ei. Cum a vorbi despre
locuința țăranului impune ca un topos și o descriere a unui
bordei, tânărul nostru medic nu face excepție:
„Numai cine a intrat în bordei
știe câtă mizerie spun aceste cifre (statisticile construcțiilor
de locuit – n.n.). Din gura bordeiului cobori o scară făcută în
pământ, deschizi o ușă și dai în o odăiță săpată până la
1 1/2 metri de la suprafața pământului. Aceasta e cuhea și
celarul, luminat numai prin coș și ușă, dacă stă deschisă.
Acoperișul, făcut din lemne, învelite pe dinafară cu paie,
trestie sau coceni, tencuite și spoite pe dinăuntru, formează în
același timp, tavanul bordeiului. Lumina vine prin o ferestruie,
închisă cu geam murdar, mare cam de 30 cm pătrați și așezată
chiar la nivelul pământului. Soba e oarbă și se încălzește din
vatră, paturile de scânduri, volumul nu trece peste 20 m cubi.
Înălțimea, săpată în pământ până la 1,50 m, restul până
la 2 m și ceva, deasupra pământului. În această singură odaie,
trăiesc și dorm, grămădiți în paturi, bărbatul, soția,
flăcăii, fetele mari, copiii mai mărunți, o gâscă sau o găină
cu pui, mielul, vițeaua sau purceii, fătați de curând.
Ventilațiunea fiind foarte redusă și camera foarte rău luminată,
aerul e veșnic stricat și copiii mai cu seamă, palizi. Sunt unele
mai rele, altele mai bune, dar bordeiul, așa cum l-am descris, e cel
comun” (Popescu, 1896).