Studenţii fac tot mai rar anamneze, iar când vorbesc, totuşi, cu pacientul, mulţi afişează răceală şi dispreţ. Ce înseamnă până la urmă să fii doctor bun? Despre modelele medicale pe care le dă societatea şi poticneala mediciniştilor de a clădi un sistem mai bun, ne scrie dra Sorina Vasile, la rubrica Student la medicină. (...)

"> Modelul „Dr. House“ în variantă românească - Viața Medicală
Newsflash

Modelul „Dr. House“ în variantă românească

de Dr. Sorina VASILE - aug. 5 2011
Modelul „Dr. House“ în variantă românească

   Studenţii fac tot mai rar anamneze, iar când vorbesc, totuşi, cu pacientul, mulţi afişează răceală şi dispreţ. Ce înseamnă până la urmă să fii doctor bun? Despre modelele medicale pe care le dă societatea şi poticneala mediciniştilor de a clădi un sistem mai bun, ne scrie dra Sorina Vasile, la rubrica Student la medicină. (...)


   Discuţia cu bolnavul lipseşte din lecţiile ticsite cu algoritmi de diagnostic, cercetări şi tratamente. Cum faci medic bun dintr-un student crescut în tranziţie.
   La începutul lui martie, afară fulguieşte, iar caloriferele galbene din Spitalul Caritas sunt fierbinţi. Într-o cameră mică şi sufocantă, cu o butelie albastră de oxigen lângă pat, un bărbat slab, bolnav de ciroză, zace pe spate cu gura deschisă. E în comă. Şase studenţi se reped cu stetoscopul, îl pişcă şi şuşotesc mecanismele posibile prin care a ajuns aşa. Cineva zice puţin mai tare: „Dă-l încolo, şi-a băut ficaţii. Merită să moară“. Pacientul a murit a doua zi dimineaţa. După autopsie, au descoperit că a făcut septicemie cu bacilul piocianic. Camera în care a stat a fost sigilată şi înecată o zi întreagă în vapori de formol.               
   Majoritatea colegilor visează să fie ca „Doctor House“ – mizantrop afişat, care rezolvă cele mai grele cazuri şi pune diagnostice geniale. House îi lasă de multe ori pe ceilalţi medici să discute cu pacientul – iar asta pentru studenţi asta se traduce într-un singur fapt: e de preferat să faci anamneza cât mai repede sau deloc.
   Dacă totuşi discută cu bolnavul, mulţi colegi ies enervaţi din salon că „ăla bate câmpii“, în loc să spună „direct ce are“. La stagiul de cardiologie, cineva se lăuda că în anul III, la semiologie, nu a făcut decât cinci sau şase anamneze în două semestre…
 
   Sănătatea a început să decadă de pe vremea comunismului
 
   Dr. Eugenia Grosu-Popescu a absolvit Facultatea de Medicină în 1962. I-a avut profesori pe doctorii formaţi în perioada interbelică, care şi-au lăsat numele în descoperirile şi cărţile pe care le studiază azi mediciniştii: Theodor Burghele, Ion I. Bruckner, Nicolae Cajal, Nicolae Gh. Lupu.
   Doctoriţa, absolventă şi a Facultăţii de Filosofie, a observat de-a lungul anilor cum s-a transformat sistemul medical şi a ajuns la forma pe care o huleşte majoritatea azi: „Sănătatea a luat-o în jos de pe vremea comunismului – pentru că în primul rând nu puteai să vorbeşti despre pacienţi şi era aproape ruşine să fii bolnav, contraziceai politica partidului“. Crede că schimbarea nu o să vină „de la marile idei, de la administraţie, politică – ci mai întâi trebuie să te faci pe tine mai bun“.
   Despre studenţii de astăzi spune că nu au modele şi nu sunt învăţaţi să comunice – undeva, pe parcursul „epocii de aur“, modul de a-i învăţa pe studenţi cum să discute cu pacientul (dar şi între ei) s-a pierdut: „Profesorii noştri ne învăţau acest lucru fără prea multă teorie – se făcea practică pe orice“.
   Povesteşte că atunci când era studentă „lucram în stagii sau, chiar dacă nu apucam să lucrăm, vorbeam cu bolnavii foarte mult – şi treburi de viaţă, şi contextul vieţii lor – apoi ne trimiteau în practică. Am fost la epidemie de gripă, acolo făceam injecţii“.
   Făcea gărzi cât putea de des – profesorii ei de obstetrică-ginecologie ziceau: „Oamenii se nasc şi mor noaptea“. Asistentul de chirurgie stătea cu braţele în cruce şi aştepta să fie înţepat de o grupă de studenţi. Doar aşa îi învăţa să facă puncţii, ca nu cumva să sufere vreun pic pacientul – „aşa de mult era respectat bolnavul“.
 
   Bolnavul s-a făcut roşu
 
   Irina tocmai a terminat anul I. Spune că, la Medicină, „cea mai mare dezamăgire sunt profii – prea puţini sunt interesaţi, majoritatea transmit doar sictir, dezinteres, plictiseală şi nemulţumire“.
   De anul acesta, practica nu mai e obligatorie pentru cei din primul an. Din grupa ei, de 11 oameni, o singură fată merge pe timpul vacanţei la spital…
   Nu e că nu ar vrea să meargă să facă practică, dar anul ăsta a copleşit-o pe Irina: „după şocul pe care îl ai în primul an – cu materia, cu sesiunea – vrei vacanţa asta din tot adâncul fiinţei tale“.
   Şi spune că nici profesorii, cu unele excepţii, nu s-au străduit să lege noţiunile de partea clinică – nu e sigură la ce o să-i trebuiască sutele de pagini pe care le-a învăţat (zice că abia aşteaptă să afle).
   În Franţa, studentul la Medicină face practică în spital din primul an, iar din anul IV e obligat să facă, pe lângă orele obligatorii din spital, cel puţin o gardă pe lună (de 12, 18 sau 24 de ore, în funcţie de departamentul în slujba căruia se află), pentru care e plătit în jur de 26 de euro.
   Dana trece anul V şi are colegi care nu au făcut niciodată o gardă. Povesteşte că sunt studenţi care nici măcar nu au răbdare să facă o anamneza bună, ba chiar agasează pacientul. Odată au reuşit să facă un pacient să se înroşească tot la aţă după ce mediciniştii exclamau lângă patul lui: „Mamă, ce cord gigant!“… 
   „Astea se întâmplă pentru că profii nu au răbdare să ne explice prea multe lucruri în stagii, ei se axează pe aducerea la cunoştinţă a lucrurilor de bază. Pe de o parte îi înţeleg – au un program oribil, însă corect ar fi, dacă ştii că nu ai timp de studenţi, să nu te mai faci asistent“, zice studenta de anul V.
 
   Ţine cont că eşti în România
 
   Toată lumea se pune de acord că de schimbat ar fi multe – materia, practica, unii profesori. Doar că nu prea ştiu de unde să înceapă. Iar dacă-i întrebi când se apucă de treabă, spun, la unison, hotărâţi şi amuzaţi – ca şi cum ar fi cel mai natural lucru din lume – că „nu avem o putere, nu putem face vreo diferenţă în societate“.
   Când le povestesc de revoluţia studenţilor francezi din ’68 sau că acum doi ani studenţii din Viena au ocupat universitatea pentru că erau nemulţumiţi de taxele mari şi de sistemul Bologna, care impune o anumită rigiditate a materiei (iar cei de acolo spuneau că vor „educaţie, nu dădăceală“) – mediciniştii cu care am vorbit se înţeleg ca într-o simfonie: „Da. Dar trebuie să ţii cont că aici e România“.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe