Istanbul va găzdui, în zilele de 23 și 24 mai ale anului în
curs, primul summit global dedicat acțiunii umanitare – World Humanitarian
Summit. Inițiată încă de acum doi ani de secretarul general al Națiunilor
Unite, Ban Ki-moon, întâlnirea își propune să definească agenda globală a
activității și reactivității umanitare pentru viitor în sensul reașezării
întregului efort umanitar în jurul oamenilor și al câtorva principii-cheie.
Într-un cuvânt, regăsirea umanității în umanitarism. Pregătirea evenimentului a
fost susținută de un proces colaborativ până la extrem, început cu o perioada
amplă de consultare (mai 2014 – iulie 2015) și finalizat cu o consultare
globală finală (octombrie 2015) în care peste 23.000 de persoane din comunități
direct afectate de conflicte sau dezastre naturale, din sectorul guvernamental,
societatea civilă, mediul academic și mediul de afaceri din 151 de țări au
contribuit la formularea priorităților care vor fi considerate la summitul
final. Sinteza întregului proces consultativ indică cinci direcții de acțiune
în jurul cărora se vor formula parteneriatele și inițiativele anunțate în mai.
Patru dintre aceste direcții sunt relativ clare: asigurarea demnității,
respectiv a protecției celor afectați, parteneriatul ca instrument de lucru și
finanțarea adecvată a activităților umanitare. O a cincea direcție –
capacitatea de a rezista și de a se adapta în fața calamităților – da, în fapt,
măsura efortului
despre care discutam. Punctele de acțiune specifice cuprind de
la asigurarea supraviețuirii și a îngrijirilor de sănătate până la respectarea
drepturilor omului în situații de conflict prelungit și reconfigurarea răspunsurilor
urbane în fața crizelor umanitare. Cu un singur rând alocat prevenirii
conflictelor în întreg raportul de consultare, acceptarea conflictului drept
viitor permanent este fără echivoc. În cea mai sigură lume văzută vreodată,
conflictul și răspunsul la conflict sunt aproape instituționalizate.
Deși textul se referă explicit la salvarea vieților, subtextul
trimite cu claritate la minimizarea vieților pierdute. „Foarte mulți ar muri
dacă“, însă „am putea salva mai mulți dacă“. Un efort principial și justificat,
fără doar și poate, întrucât fiecare viață este egală cu oricare alta. Dintr-o
perspectivă pur numerică, totuși, oricine se poate întreba cât de agresiv și
eficient poate fi un răspuns umanitar dat comparativ cu ororile dezastrului
natural sau războiului civil căruia îi răspunde. Cu alte cuvinte, dacă pentru
moment ne-am luat gândul de la pacea mondială, ce se poate face între timp,
încât să și aibă un impact decelabil?
Situația este întrucâtva comparabilă cu contribuțiile
individuale la încălzirea globală. Pentru atingerea țintei de creștere a
temperaturii globale cu mai puțin de două grade până în 2100, asumată la
summitul de la Paris din decembrie 2015, amprenta ideală de emisii de dioxid de
carbon a fiecărui om este estimată a se învârti în jurul unei valori medii de
două tone de emisii pe an. În condițiile în care în statele dezvoltate media
curentă este de peste zece tone de emisii pe an și media globală este de patru
tone pe an, scăderea la două tone pare exact așa cum și este: un efort substanțial.
Mai e mult până departe și primul pas către schimbare e important, însă nu toți
pașii sunt egali între ei. Cel mai bun prim pas este acela pe care îl poți face
și care chiar contează. Până la comercializarea pe scară largă a tehnologiilor
care să ne permită să ne încălzim și să călătorim cu energie verde, întrebarea
de lucru este comparabilă cu cea propusă de criza umanitară globală: ce măsuri
de impact pot fi luate acum? La nivel individual putem recicla, împărți mașini
cu străini, folosi transportul public și cumpăra morcovi de la producători
locali atât cât dorim. Rezultatul pe termen scurt și mediu va fi că vom dormi
bine noaptea împăcați cu noi înșine și cam atât. Un singur zbor dus-întors din
Europa până în Statele Unite sau până în Asia, unde are tot omul o rudă, o
conferință sau un interes turistic, contribuie infinit mai mult la amprenta de
carbon decât toți morcovii crescuți în spatele casei, mai exact în jur de o
tonă de dioxid de carbon (alocare individuală, ajustată pentru numărul pasagerilor).
Un zbor dus-întors București–Londra înseamnă ceva mai puțin de jumătate de
tonă. În acest punct începem, cei mai mulți dintre noi, sa ne foim. Lumea
trebuie să rămână conectată, orizonturile trebuie să se extindă, vederile nu se
deschid prin videoconferințe. Pe scurt, cine crede și e dispus să facă o
contribuție sesizabilă către prevenirea încălzirii globale are la îndemână un
instrument simplu și de impact: să evite să zboare cu avionul. Restul e
polemică.
Pe termen lung, nu ne furăm căciula dacă acționăm responsabil și
divers, mai mult sau mai puțin eficient: la fel ca tehnologiile inovatoare,
comportamentul responsabil se crește și se maturizează în timp, astfel că la un
moment dat poate ajunge să conteze. Morala pentru răspunsul umanitar se înscrie
în aceeași familie: oricâte proiecte și parteneriate vor fi propuse la
Istanbul, ce rămâne de văzut este dacă inițiativele pentru noua generație de
efort umanitar vor fi morcovi sau avioane.
Și Organizația Mondială a Sănătății a formulat o contribuție
oficială la consultarea pentru World Humanitarian Summit, într-un raport
publicat în iulie 2015, în care punctează necesitatea de a privi sănătatea și
bunăstarea celor afectați de conflict drept principala țintă a efortului
umanitar. Criza europeană a refugiaților din a doua parte a anului trecut a
confirmat din plin că, pe parcursul traversărilor epice din Orient până la Pas
de Calais, sănătatea rămâne nu doar singurul lucru pe care un refugiat îl poate
numi al său, ci și necesitatea absolută pentru a sări garduri și traversa
granițe. În rest, totul se pierde pe drum. Violența, foamea, incertitudinea,
abuzul și boala le iau oamenilor titlurile, familiile și respectul de sine. Cu
cât țările afectate de conflict sunt mai dezvoltate și au sisteme de sănătate
publică mai eficiente, cu atât nevoile celor afectați de conflict sunt mai
complexe. Vaccinările sau sursele adecvate de apă potabilă devin insuficiente;
întreruperea medicației antihipertensive, ori antiastmatice sunt probleme de
aceleași rang. Nu e nevoie, așadar, de mai mult efort umanitar pentru sănătate,
ci și de un cu totul alt tip de efort umanitar față de cel desfășurat până
acum.
Un summit pentru acțiune umanitară este, în definitiv, un semnal
că dezastrul devine parte a cotidianului dincolo de reprezentare în media și că
arhitectura răspunsului la dezastru îi copiază fidel natura.
Instituționalizarea și dez-excepționalizarea umanității, pe de alta parte, sunt
teme mai dificil de acoperit în două zile de discuții. Salvarea următoarei
vieți depinde pe orice front, până la urmă, de cum ne-am simțit când am
salvat-o (sau nu) pe precedenta.
