Trăim
vremuri tulburi. Ar fi tare bine dacă am avea mereu doar vești bune și
demonstrații de colegialitate. Însă nu este așa. Pentru a te putea dezvolta și
pentru a putea ajuta la dezvoltarea altora este necesar ca evoluția să fie (cât
de cât) previzibilă. Or, noi habar nu avem ce se petrece în ziua următoare,
darmite peste câteva luni – ce să mai vorbim peste unul sau mai mulți ani. Această
„construcție” aproape malefică tulbură orice noțiune de colegialitate. Această
tulbureală vine din prostie, din răutate ori dintr-o combinație între cele
două. Dar poate să vină și aiurea, fără sens, fără scop aparent, uite-așa! De
mulți ani, observ cu stupoare acest „uite-așa” care se combină cu o altă
expresie: „Merge și așa”.
Presiunea
anticolegială cvasipermanentă este uneori zdruncinată de situații care vin,
parcă, să cutremure. Eu îi văd pe toți cei cu care lucrez ca pe viitori colegi.
Modul meu de a gândi și a privi aceste relații primește înapoi destule motive
de mâhnire pentru că, la multă speranță, realitatea poate fi (și este) crudă.
Lucrez sau încerc să lucrez anual cu mai multe sute de tineri cărora încerc să
le transmit unele mesaje dintr-un aparent egoism. Îmi doresc o societate
medicală construită pentru această țară, pentru cei din această țară. Iar
reacțiile...
Cândva,
cineva care ar fi putut să ne devină colegă îmi scria că îmi apreciază
„disponibilitatea de a profesa în țară în ciuda pregătirii academice înalte pe
care o dețineți”. Se gândea, cel mai probabil, că aș fi putut să lucrez și în
alte părți ale lumii – și avea dreptate. Și, pentru că le dădusem să citească
date privind o serie de activități, a mai scris și: „Consider că ne-ați dat
această temă atipică pentru a ne face conștienți că dv., alături de ceilalți
profesori din cadrul UMF «Carol Davila» București, reprezentați un punct de
reper în viitoarele cariere de medici pe care dorim să le urmăm. Totodată,
acest CV ne arată că doar pregătirea constantă, pe tot parcursul vieții, ne
poate face să ținem pasul cu progresele realizate în domeniul cercetării
medicale”.
Mai
târziu, auzind intenția mea ca studenții care lucrează cu noi să poată să
desfășoare cel puțin câteva activități practice personal, mi-a scris: „Am o
nelămurire în legătură cu orele de LP: nu înțeleg de ce alte grupe au ocazia să
lucreze practic. În nicio oră de până acum nu am făcut frotiuri și nici nu
ne-am uitat la microscop. Știu că ați spus că toți vom avea ocazia să facem
aceste lucruri și am crezut că vom face alternativ. Este dezamăgitor să văd cum
colegii mei de serie postează poze pe internet lucrând, iar la grupa mea stăm
și pur și simplu o ascultăm pe doamna doctor, fără a lucra nimic. Spre exemplu,
după lucrarea de control, pentru care am avut de învățat colorațiile, ni le-a
reexplicat (de două ori). Aș dori să știu dacă așa este procedura/programa sau
dacă ar fi trebuit să lucrăm și noi”. Deși revoltată, a scris blând, delicat,
încercând să nu tulbure pe nimeni, dar cerând lămuriri, așa cum este bine ca
orice tânăr în pregătire să fie gata să facă, luptându-se (dacă este necesar)
pentru o cât mai bună dezvoltare pe tărâmul medical. Eu îi încurajez pe
studenți să își spună păsul, să ceară, să se implice, să fie alături de noi în
procesul didactic. Nu am inventat acest mod de lucru. Am avut și eu profesori
care m-au ajutat să înțeleg cum este mai bine să procedez. Le voi păstra mereu
recunoștință pentru mesajele pe care le-au transmis către noi și pentru că ne-au
ajutat să le înțelegem.
Trecând
puțin timp, începând să înțeleagă mai bine tainele relației dintre
microorganism și gazdă, dar chiar și dintre pacient, medic și copilul
pacientului, am primit un alt mesaj: „Vă scriu acest e-mail pentru că tatăl meu
are o problemă și nu mi se pare potrivit modul în care a procedat doctorul care
l-a consultat și îl tratează. Bărbat, 49 de ani, prezintă febră, frisoane și
dureri în momentul micțiunii. Se prezintă la urolog. I s-a făcut o ecografie
care a arătat trei pietre la rinichi. Între alte analize, PSA a avut o valoare
de 12 ng/ml. Medicul a presupus că este vorba de o infecție. I s-a pus
diagnosticul de prostatită și s-a inițiat tratamentul cu levofloxacină, o
pastilă pe zi timp de 28 de zile. A început tratamentul. Medicul i-a spus că
trei zile, în perioada sărbătorilor, poate să întrerupă tratamentul «ca să bea
un pahar de vin». Doresc să vă întreb dacă este bine cum s-a procedat sau dacă
trebuia făcută o spermogramă. Fiind vorba de o presupusă infecție, nu trebuia,
înainte de a da antibiotic, efectuată o antibiogramă pentru a știi exact despre
ce bacterie este vorba și dacă este distrusă de acest medicament? Cum ar trebui
să procedez în continuare? Vă mulțumesc anticipat!”.
Avem
în coordonare mulți studenți și, chiar dacă am dori să ne adresăm fiecăruia în
parte, chiar dacă am dori să lucrăm individual cu fiecare, acest lucru nu este
posibil. Discutăm despre „învățământul centrat pe student”, dar suntem prea
puțini pentru a reuși să avem serii mai mici și grupe mai mici în așa mod încât
să îi putem cunoaște și să le putem fi de ajutor mai îndeaproape. În aceste
condiții, rămâne oferta și dorința, exprimate și demonstrate, iar viitorii
colegi vor alege dacă vor să le fructifice sau nu, demonstrând ceea ce doresc în
cursul procesului de învățământ. Însă, în ciuda oricărui efort, nu putem reuși
să ajungem la toți. Unii dintre potențialii viitori colegi rămân „ascunși în
mulțime”, chiar și atunci când au calități remarcabile.
Mâhnirea
și durerea devin și mai mari atunci când îi pierzi înainte de a se maturiza
profesional. Accidentele de mașină continuă să facă multe victime, să ucidă, să
distrugă viețile celor care nu pier în accident. În urmă cu doi ani, am
pierdut-o pe Ana-Mihaela, care se afla la mijloc de drum universitar. Cu câteva
zile înainte de încheierea lui 2016, am pierdut încă o potențială viitoare
colegă, tot la mijloc de drum universitar. Alt accident și trei din patru
membri ai unei familii astăzi nu mai sunt. Cea care ar fi devenit colega
noastră era un copil bun, blând, delicat, cu mare potențial de a deveni un
medic foarte bun și un adevărat coleg. Dumnezeu să îi odihnească în pace!
Avem
puțini colegi adevărați. Falsitatea, ipocrizia, minciuna, trădarea sunt din
păcate mai frecvente decât ne putem uneori închipui. Nu discutăm aici de
trădarea politică, ci de trădarea noțiunii de colegialitate. Vorbim de
demonstrațiile frecvente, aproape zilnice, de comportament anticolegial. Vorbim
de efortul nejustificat depus în acest sens negativ, când același efort, poate
cu mult mai mic, ar contribui la o evoluție pozitivă. Avem foarte puțini colegi
adevărați și din păcate pe unii îi pierdem definitiv. Nu avem voie să cedăm. Nu
avem dreptul să ne pierdem speranța. Atâta vreme cât medicina nu se poate
realiza decât în echipe, colegial, trebuie să ne dedicăm în continuare acestui
sens al vieții noastre.
