Am
trăit zile în șir, chiar săptămâni, nebune. Pentru că vreau să uit măcar pentru
un timp momentele de teroare create cu bună știință de oameni inconștienți,
oameni pentru care noțiunea de colegialitate este un joc de cuvinte fără
acoperire, persoane care cred că ar putea să joace la zaruri soarta unei țări
fără remușcări, revăd și citez din mesaje pe care le-am primit de la unii
dintre studenții mei.
Cândva
mi-a scris: „Vreau să vă adresez câteva gânduri după examen, în baza impresiei
pe care mi-am clădit-o. «Poți afla mai multe despre o persoană din ceea ce
spune ea despre ceilalți, decât din ce spun ceilalți despre ea.» Când am aflat
că voi face microbiologie la Institutul Cantacuzino, vestea a venit la pachet
cu zvonurile de rigoare bine știute și de dv. Nu m-am speriat. Ba, din contră,
aș putea spune că mi s-a instalat o curiozitate aparte în legătură cu acest subiect.
Știu că mulți oameni sunt răi și că vorbesc vrute și nevrute. Pentru mine
sunteți o uimire. Spun asta și am și decis să vă scriu pentru că sunteți
singurul om pe care l-am întâlnit, căruia să-i pese. Să-i pese de cei din jurul
lui. În afară de părinții mei, de la dv. am primit cele mai multe sfaturi
pentru binele meu. Mi-a plăcut mult ideea cu exercițiul de memorare, mi-au
plăcut sfaturile cu exercițiile de dimineață și cu picăturile de apă cu sare
(încă le practic)”.
M-am
bucurat să primesc acest feedback cu privire la sfaturile pe care încerc să le
ofer viitorilor noștri colegi. Cel puțin o persoană nu le-a uitat și încă le
mai și pune în aplicare. Aceasta este o veste care îți dă puterea de a
continua. Discutam cu cineva, pe care îl stimez nemărginit, și îmi spunea că
există o minoritate a celor corecți. Are, din păcate, dreptate. Prin cele
spuse, încerca și să mă încurajeze să rezist, să continui așa cum este bine.
Mesajul
primit de la mai tânărul coleg „m-a prins” într-o acută perioadă de nemulțumire.
Faptul că vorbește direct despre mine iar eu citez din mesajul primit ar putea
să pară un exemplu de mândrie, de îngâmfare, de orgoliu. Puținii care mă cunosc
îndeaproape știu că nu este așa. Cu riscul de a se înțelege eronat mesajul meu,
am să continui să citez. Astăzi, în aceste zile întunecate, este momentul și
pentru acest fel de mesaje. Colegul a spus mai departe: „În goana asta de zi cu
zi a fiecăruia, omului nu-i mai pasă decât de atingerea scopurilor sale. Ceea
ce admir foarte mult la dv. este bunătatea. Pe lângă multe lucruri ce mi le-a
oferit Dumnezeu, aș putea spune că una dintre calitățile mele este intuiția. Mă
uit la dv. și văd cum încercați să schimbați lucrurile în bine. Nu sunteți nici
pe departe omul din imaginea dură care se încearcă să vi se creeze. Nu știu
dacă admir mai mult faptul că încercați o schimbare în bine a oamenilor sau
dacă admir perseverența cu care continuați chiar dacă deseori nu găsiți
cooperare. Cred că pe ambele. Vreau să vă spun că este sigur că nu este degeaba
ceea ce faceți. Eu personal nu pot să zic că știu, dar simt că țineți la
studenți. Nu cred că i-ați defavoriza. Dar, atunci când greșesc, o spuneți. Și
procedați corect. Îndrumați către responsabilitate, implicare, bunătate,
credință și bun-simț. Lucruri fundamentale. De ce vă admir și vă scriu ca unui
om și nu ca unui profesor? Pentru că, din cursurile ținute de dv., am învățat
multe despre cum ar trebui să fie un OM. Înainte de a fi medic. Pe lângă o
vastă pregătire în domeniu, un medic trebuie să fie serios, responsabil,
conștient și cu frica lui Dumnezeu. Doar de El îmi este frică și de absența Lui
în viața mea.
Mă
bucur mult că am avut prilejul, cu ajutorul dv., să ajung la Valea Plopului. A
fost o experiență foarte frumoasă. Încă mai vorbesc cu copilași de acolo. Chiar
mi-a zis o fetiță că mă așteaptă acolo de ziua ei. Vreau să vă mulțumesc pentru
tot. Sunt extrem de fericită că există și oameni buni. Mintea omului e vastă,
de o complexitate imensă, dar tot inima și sufletul sunt cele mai de preț. Tocmai
de asta v-am și scris. Atât de rar se găsesc oameni cu suflet încât este păcat
să nu le mulțumesc că au trecut prin viața mea. Mulți oamenii sunt răi, vorbesc
rău. Cei ce cred «lucruri» înainte de a vă cunoaște (...) nici nu merită
efortul încercării de a îi schimba. Am stat printre ei, le-am analizat
mentalitatea, judecata, frica. Eronate. Și asta pentru că lumea fie nu poate,
fie nu este dispusă să vadă mai mult decât așa cum vede un cal, în față. Dar
asta este o altă discuție. Ideea mesajului meu era să vă dau un exemplu
concret. Să vă spun că există și persoane care v-au ascultat și pentru care
experiența a fost una frumoasă. Este ceva mai presus de niște cuvinte, este
ceva din interiorul sufletului. Și adaug câteva versuri pentru a fundamenta
ideea privind răutatea oamenilor. «Când de tine se vorbește. S-a-nțeles de mai
nainte/C-o ironică grimasă să te laude-n cuvinte./Astfel încăput pe mâna a
oricărui, te va drege,/Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înțelege.../Dar
afară de acestea, vor căta vieții tale/Să-i găsească pete multe, răutăți și
mici scandale –/Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina/Ce în lume-ai
revărsat-o, ci păcatele și vina,/Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce
sunt/Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/Toate micile mizerii unui
suflet chinuit/Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.» (Mihai
Eminescu, Scrisoarea I).
Nu
cred că inițial oamenii sunt răi. Cred că Dumnezeu ne-a făcut pe toți buni.
Consider că diferența o face menținerea credinței. Cred că viața poate schimba
oamenii în diferite moduri. O viață grea poate că va face un om lipsit de
credință un om rău. Există și alte variante. Dar ceea ce mi se pare trist este
că, deși sunt puțini oameni buni, imaginea lor se încearcă să fie pătată.
Pentru că lumea nu poate să privească dincolo de niște cuvinte. Chiar și când
dv. păreați dur, era suficient să vă fie înțelese, nu doar ascultate
cuvintele și s-ar fi observat gândurile bune din spatele lor. V-am scris
acestea pentru că simțeam nevoia să vă mulțumesc și să vă arăt că sunt și
oameni care pot privi lucrurile mai în profunzime. Ceea ce ați făcut pentru noi
nu a trecut neobservat, cel puțin nu de către mine. Vă mulțumesc din suflet
pentru tot ce m-ați învățat, pentru că sunteți alături de studenți, vă îndemn
să continuați și mă rog să reușiți tot ce vă propuneți! Binele, categoric, va
învinge – mai devreme sau mai târziu”.
Mă
bucur că există acești copii. Sunt motivul pentru care continuăm. Mă bucur că
există viitori colegi care citesc, care știu poezii, care înțeleg ce înseamnă
responsabilitatea. Mă bucur că există viitori colegi care își construiesc
discernământul cum se cuvine. Îmi pare bine atunci când îmi scriu ca să știu că
există și că steagul speranței rămâne ridicat.
Însă,
pentru că nu poate exista colegialitate într-o țară fără trecut, prezent și
viitor am să închei citând mesajul transmis de biroul prezidiului Academiei
Române. „Există momente când un popor nu poate să tacă. Există momente în
Istorie când conștiința națională a celor care conduc vremelnic destinele unei
națiuni scade sub cota de alarmă. Sunt acele momente în care totul pare de
vânzare, totul se negociază, totul se relativizează, tot ce e sfânt și
intangibil devine simplă marfă pe taraba politică. În aceste momente, este
datoria tuturor celor care trebuie să vorbească să iasă în față și să spună
lucrurilor pe nume. Conștiința națională a unui popor are nevoie să se exprime
prin instituțiile sale. Iar Academia Română este principala instituție a
conștiinței naționale a românilor. Această menire este inserată în actul ei de
naștere, proiectul ei constitutiv, rostul instituției și destinul său
primordial. Apelul nostru către clasa politică din România este să nu uite de
menirea ei. Să nu insulte sufletele a zeci de milioane de români, trăitori în
România și în afara hotarelor ei, să nu batjocorească anul în care pregătim
sărbătorirea a 100 de ani de Românie modernă, independentă și mare. (...)
Trimitem pe această cale un ultim apel politicienilor români, de orice
naționalitate ar fi aceștia, la responsabilitate, respect și, până la urmă,
bun-simț. Nu vă uitați menirea și nu uitați niciodată cine sunteți. Așa să ne
ajute Dumnezeu!”
