Hai să vedem, cum ar
putea fi relaţia cu viitorii mei pacienţi niţeluş mai complicată? Nu era oricum
simplă. De exemplu, „ştie“ toată lumea că numai nebunii se duc la psihiatru,
drept pentru care orice e mai bine decât să faci asta, mai bine suferi în tăcere
la serviciu şi îţi verşi nervii acasă. Iar depresia e doar în mintea ta, o
fantezie, un moft, rezolv-o prin propria voinţă, că altfel n-ai caracter. Numai
dacă lucrurile sunt extrem de grave te duci la psihiatru, adică dacă ai halucinaţii
furibunde, ştreangul de gât şi câte un topor în fiecare mână. Altfel, te duci
la un psiholog, că el pare mai uman. Dar doar dacă „crezi“ în el. Dacă nu, mult
mai bine te tratezi „naturopat“, îţi faci biorezonanţă, îţi scoate adevărata
mamă Omida argintul viu, te taie nea Fane sub limbă, te antrenează un „coach“
de viaţă, te autosugestionezi, arzi nişte tămâie, îţi întinzi oasele la
chiropractor, omori limbricul care e vinovat pentru toate cancerele (cum recent
ne informa directorul unei firme cunoscute de suplimente de buruieni), fumezi
diverse substanţe jamaicane ascultând reggae, încerci orice altă bazaconie a
mai devenit virală pe Facebook. Orice, numai la psihiatru nu.
Psihiatrul te încuie şi
aruncă cheia. Îţi pune cămaşa de forţă. Îţi trasează o dungă roşie în buletin.
Se duce şi le zice şefilor că ai depresie ca să te dea afară din corporaţie. Îţi
ia permisul auto. Şi paşaportul. Şi te scoate forţat la pensie.
Şi, cel mai
important, te otrăveşte. Îţi dă pastile de-ale lui. Care dau dependenţă, te fac
legumă, te transformă într-o altă persoană, te năucesc de cap, îţi dau halucinaţii,
te droghează. Dacă înainte mai erai cât de cât normal la cap, după cei iei
pastilele psihiatrului, sigur o iei razna, vei deveni una dintre acele stafii fără
domiciliu şi fără nimic altceva, la vederea cărora întotdeauna treci pe celălalt
trotuar.
Poate vi se pare o
glumă proastă ce am scris eu până aici. Vă asigur că, vai, nu e nicio glumă,
cele de mai sus sunt un rezumat neexhaustiv al prejudecăţilor în contracurentul
cărora trebuie să înot, în foarte multe prime întâlniri cu un pacient, mai
înainte de a putea stabili cât de cât o alianţă terapeutică cu el. Şi pentru
fiecare om aflat în suferinţă care ajunge totuşi la psihiatru, e greu de
estimat câţi pacienţi nu sunt ajutaţi în niciun fel, doar din cauza ideilor
de-a gata.
Să nu cumva să o uităm
pe cea cu industria farma, care ne mituieşte şi ne dă procent la reţetă, că
doar de aia ţinem neapărat să prescriem „alopate“ oamenilor.
Eu unul, obişnuiam să-mi
declar conflictele de interese de fiecare dată, înainte ca acest lucru să devină
obligatoriu, în armonie cu legile europene. Nu era prea greu, având în vedere că
nu aveam niciunul, adică nu întreţineam şi nu întreţin nici astăzi niciun fel
de relaţie comercială cu Big Pharma. Nu m-am dus, sponsorizat, la niciun
congres. Nu că aş considera că sponsorizarea ar fi ceva rău, nici vorbă, dar,
acolo unde sunt eu, într-o policlinică privată, nici nu există tentaţii de
felul acesta. Din diverse motive, nu sunt o ţintă atractivă pentru reprezentanţii
farmaceutici.
Dar nu contează, sunt
psihiatru. Şi psihiatria, de departe, miroase a instituţie totalitară, aşadar
susceptibilă permanent la a fi coruptă. E o mare ipocrizie în treaba asta: e
foarte în regulă să ne ocupăm de „elementele nedorite“, pe care însăşi
societatea le discriminează sordid zi de zi, cât timp nu eşti tu unul dintre
ele. Însă oamenii rareori observă propria lor ipocrizie.
Bref, pentru mine,
prescriptorul de medicamente, o relaţie de încredere şi de calitate cu pacientul
meu este o sarcină sisifică. Pe care mi-o asum, aplecându-mă, de fiecare dată,
la pieptănarea minuţioasă a prejudecăţilor şi a criticilor celor mai comune.
Dar, din păcate, nu totul depinde de mine. Nu doar în mine trebuie să aibă
încredere omul care suferă, ci şi în producătorul remediilor. Capitalismul e un
lucru acceptabil. Ne oferă tuturor şansa la prosperitate. E în regulă să faci
profit de pe urma producţiei de lucruri bune, salvatoare de viaţă, cum ar fi
medicamentele. Alternativa de coşmar ar fi să lăsăm statul să dezvolte noi
terapii, şi ştim cu toţii cam care e competenţa statului român în probleme de sănătate.
Dar unde tragi linia
între dorinţa de profit şi lăcomia fără scrupule? Ce să explic eu pacienţilor când mă întreabă de ce le prescriu
medicamente de cinci ori mai scumpe decât în ţările mai civilizate, cum
tocmai au aflat din presă? Eu mă pricep (poate) la sănătate mintală, nu la maşinaţiuni
economice. Ce le zic acum acestor oameni? Să roşesc eu, în locul miniştrilor şi
CEO-ilor (sau cum le zice) din ultimii 5 ani?
Ciudat, scandalul
acesta a explodat în aceeaşi perioadă în care a reînflorit, timpuriu-primăvăratic,
pe toate gardurile dezbaterea suprarealistă între medicina ştiinţifică şi adepţii
şarlatanilor (în sensul propriu al termenului: şarlatanii erau cei care, în
Evul Mediu şi Renaştere, vindeau în piaţă leacuri populare împotriva celor mai
frecvente boleşniţe).
Şi în centrul acestor
uragane mediatice stau eu. Şi staţi dumneavoastră. Şi pacienţii noştri. Şi,
între noi şi ei, tot ceea ce şi noi, şi ei, obosim să mai înţelegem.
