Nicolae Iordache Iordache
este deopotrivă consultant, trainer și autor. A absolvit Facultatea de Medicină
în 1995 și un master în administrarea afacerilor în 2002. Are cinci ani de
experiență în managementul ONG-urilor, unsprezece ani de experiență directă în
industria farmaceutică și opt ani în consultanță de management și oferirea de
training pentru dezvoltarea angajaților companiilor din sfera sănătății.
În 2013, a publicat în colaborare cu
Olivian Breda cartea „Cine ești tu, doctore?“, ghidul medicilor români pentru
a-și construi cariera în jurul unui brand propriu respectabil. În mai 2015, a
lansat cartea „Re-prezintă! De ce și cum să îmbrățișezi discursul schimbării în
sănătate“, în care pledează pentru prezentări care să producă schimbări în
sănătate. Scrie pe blogul www.cetd.ro, dedicat celor care lucrează în
domeniul sănătății.
Dacă
graiul articulat a contribuit la desprinderea Homo sapiens de restul
regnului animal, îndrăznesc să afirm că modul în care acest grai a fost folosit
a condus la distingerea indivizilor și a grupurilor de indivizi în interiorul
speciei umane. Medicii au dobândit, peste veacuri, limbajul lor de castă. Cât
de mult îi mai ajută acest limbaj în a-și îndeplini misiunea în condițiile
medicinii moderne? E o întrebare care necesită mai degrabă o dezbatere decât un
răspuns.
Ceea
ce este interesant – și paradoxal deopotrivă – este că, deși comunicarea este o
știință unanim recunoscută (cu facultățile ei, de exemplu), acest fapt nu are o
largă acceptare în rândul comunității medicale. Chiar dacă școlile vestice de
medicină au făcut, rând pe rând, pasul înainte către cercetarea și legitimarea
unor modele de comunicare cu pacienții, comunitatea medicală românească pare
mai degrabă decisă să joace la ofsaid. Mai exact, afișează un interes subminimal
pentru felul în care medicii comunică sau sunt instruiți să comunice atât cu
pacientul, cât și cu personalul medical din mediul lor de lucru.
Prin
rubrica de față ne propunem trei obiective: să inspirăm comunitatea medicală
din România să acorde mai multă atenție comunicării între medic și pacient, dar
și în sens mai larg, în sfera sănătății; să dovedim necesitatea adoptării, de
universitățile de medicină din România, a unor curricule cuprinzătoare privind
comunicarea în sănătate; să oferim instrumente simple și practice, care să
ajute medicii în comunicarea lor de zi cu zi, fie cu pacienți, fie cu terți.
Cum
ne propunem să facem asta? Vom arăta de ce contextul modern al practicării
medicinii necesită o comunicare mai atentă, dacă nu chiar diferită pe alocuri.
Vom arăta unde, cum și de ce comunicarea în medicină trebuie luată în serios.
Vom dezbate rezultatele unor studii referitoare la comunicarea medicală. Vom
aduce în discuție ghiduri de comunicare și le vom pune față în față cu
realitățile de la noi. Vom evidenția greșelile flagrante de comunicare din
peisajul media românesc. Vom răspunde întrebărilor medicilor preocupați de
comunicare.
Să
nu se aștepte nimeni că va fi o rubrică dulcică, ușor de înghițit și de
digerat. Nu are rost și nu vom schimba nimic dacă vom continua să ne lăsăm
încântați de starea de fapt. Ideile bune, marile schimbări și progrese își au
rădăcinile în contradicție, în contestarea stării de fapt și în aspirație. Sunt
convins că mulți cititori se vor trezi vorbind singuri după citirea acestei
rubrici. Iar ăsta este poate cel mai bun lucru pe care l-aș putea orchestra.
Comparația este, recunosc, mult exagerată, dar și recomandările doctorului
Semmelweiss, de dezinfecție a mâinilor, acum un secol și jumătate, au fost
îndelung criticate și ridiculizate de medicii vremii, unii dintre ei chiar
merituoși. Acum, dezinfecția mâinilor este o practică de rutină universal
acceptată și (cu posibile excepții) aplicată.
Sper
ca, prin rândurile acestea și cele ce vor urma, să pun o cărămidă la temelia
comunicării medicale, viitoare disciplină recunoscută, universal acceptată și
respectată.