Într-una din sesiunile Congresului internaţional
de microbiologie şi boli infecţioase (ECCMID, Copenhaga, 24–28 aprilie 2015), o
reprezentantă a Franţei a discutat despre rezistenţa la antibiotice şi distribuţia
serotipurilor de pneumococi în infecţiile invazive produse de Streptococcus
pneumoniae într-o perioadă de zece ani. Nu mai puţin de 361 de laboratoare
au fost implicate, peste 22.000 de tulpini bacteriene studiate, iar rezultatele
sunt puse la dispoziţia celor interesaţi, dar, mai mult decât atât, ele permit
evaluarea programului în cadrul căruia s-a introdus vaccinarea pneumococică în
Franţa. Acesta este un exemplu de colegialitate în sănătatea publică, cu un
model pozitiv care vine de la nivel strategic, stabileşte un obiectiv general şi
obiective specifice, acţiuni şi activităţi, asigură finanţarea necesară pentru
toate activităţile, se obţin rezultate, programul este monitorizat şi toţi cei
care doresc să fie informaţi pot să afle că banii nu se risipesc, fondurile se
utilizează în scopul clar de a obţine o evoluţie pozitivă pentru sănătatea
publică a cetăţenilor ţării respective.
Acum, să o luăm invers, discutând exemplul
contrar: cineva se gândeşte că „n-ar fi rău să ne apucăm de vaccinat
antipneumococic populaţia“, dar... nu există studii care să evalueze situaţia
înainte ca programul să fie implementat, nu există date care să demonstreze
clar, indubitabil procentul de infecţii invazive şi alte infecţii (există,
oare, portaj pneumococic în România? unde sunt rezultatele privind această
situaţie la nivel naţional?), nu există date de plecare şi nu există nicio
posibilitate ca (ulterior) pe parcursul programului şi periodic să se compare
rezultatele obţinute şi să se demonstreze că a fost pusă la punct o acţiune de
sănătate publică pentru binele cetăţenilor din ţara respectivă. De ce este acesta
un exemplu de lipsă de colegialitate? Din multe motive! Colegii care trebuie să
implementeze programul de vaccinare (de exemplu, medicii de familie) rămân
„descoperiţi“ în faţa întrebărilor „la ce bun?“. Şi mai greu va fi atunci când
aceiaşi colegi trebuie să discute, să explice şi să răspundă celor care se
împotrivesc vaccinării şi ideii de vaccin. Există oare concetăţeni care se
împotrivesc? Există! Sunt mulţi? Sunt puţini? Habar nu avem! Este lipsa
acestei informaţii legată şi de lipsa de colegialitate? Eu spun: da! De ce?
Pentru că e uşor să conduci un sistem fără să îţi pese prea mult de ceilalţi
colegi. Este uşor să declari oriunde apare un reporter din mass-media că
medicina de familie este importantă, că reprezintă „poarta de intrare în
sistem“, că avem ţinta ca majoritatea pacienţilor să nu ajungă în spital,
direct sau după ce apar complicaţii, ci să fie văzuţi, trataţi şi monitorizaţi
de colegii medici de familie. Mda, este uşor. Dar ce se face pentru ca medicii
de familie, colegii noştri, să îşi poată îndeplini activitatea? Cât timp pierd
cu proceduri birocratice? Cât timp durează ca din când în când („la noua
reformă“) să o ia de la capăt şi să încerce să înveţe şi să aplice noile
reguli? Cât timp au la dispoziţie medicii de familie ca să îşi îndeplinească rolul
de medic de familie? Să stea de vorbă – pe îndelete – cu cei din familiile
pe care le îngrijesc? Cât timp au la dispoziţie să realizeze un consult clinic
general? Cât timp au să se deplaseze în teritoriu, să viziteze familiile pe
care le îngrijesc, să dea sfaturi de medicină preventivă, să aplice şi să
transmită mesajele de educaţie pentru sănătate? Cât timp au la dispoziţie ca să
explice... implementarea unei noi vaccinări atâta vreme cât cei care aşteaptă
explicaţii au încă multe întrebări privind „trecutul vaccinărilor“, eşecurile
proiectelor/programelor (de ex. în vaccinarea anti-HPV)? Cum se pot ocupa
colegii noştri, medici de familie, de concetăţenii care se opun vaccinării dacă
nu există timp (pentru discuţie, întrebări, explicaţii, documente clare şi
recomandări irefutabile – la toate nivelurile)? Cum? Iar a-i lăsa descoperiţi
în faţa tuturor acestor provocări, aceasta reprezintă un clar exemplu de
lipsă de colegialitate; este ca şi cum i-am „arunca în luptă fără armele
esenţiale care pot asigura cel puţin supravieţuirea“). În cazul în care
continuăm să ne întrebăm dacă toate cele de mai sus au vreo legătură cu
realitatea, hai să ne gândim ce se petrece atunci când se ajunge în „cerc
vicios“: lipsă de „arme“ – lipsă de timp – întrebări în „cascadă“ – lămuriri
insuficiente – frustrare ş.a.m.d., putând să conducă la probleme esenţiale, cu
impact în domeniul sănătăţii publice.
Trei sute şaizeci şi unu de laboratoare
implicate în monitorizarea şi evaluarea unui program. Câte laboratoare mai fac
asta în România? Cum sunt sprijiniţi colegii specialişti din Institutul de
Cercetare-Dezvoltare pentru Microbiologie şi Imunologie „Cantacuzino“ pentru a-şi
îndeplini rolul de centru de referinţă? Care este nivelul de colegialitate faţă
de aceşti specialişti, care, pentru a atinge nivelul de performanţă actual, au
învăţat şi au lucrat ani şi zeci de ani? Cum se poate aprecia „colegialitatea“
care aşteaptă să vadă cât vor mai rezista fără salarii şi fără siguranţa zilei
de mâine-poimâine? Mai întâi, s-a decis ca Institutul să „treacă“ de la un
minister la altul. Apoi, s-a luat în discuţie ca Institutul să fie coordonat de
o universitate (unul dintre studenţii medicinişti a spus atunci: „Oare cum ar
fi ca Direcţia Naţională Anticorupţie să fie coordonată de una dintre facultăţile
de drept?“). Senatul universitar, în şedinţa convocată special pentru acest
subiect de importanţă naţională, a statuat în unanimitate că institutul trebuie
salvat şi a decis prin vot că situaţia Institutului trebuie analizată la nivel
înalt guvernamental şi la nivelul CSAT. Solicitarea de implicare directă a CSAT
apare în toate petiţiile care au fost depuse în atenţia autorităţilor în
perioada 9 martie – 22 aprilie 2015.
Să mai vorbim de numărul de colegi pe care
INCDMI „Cantacuzino“ i-a pierdut deja? Aceşti colegi nu rezistă de azi de ieri,
salariile nu sunt cele încurajatoare de ani de zile, dar din decembrie lipsa
acestora pentru unele luni a acutizat senzaţia de frustrare şi a condus la
decizii care reprezintă o pierdere semnificativă.
Revenind la datele pentru Franţa şi la lipsa
datelor legată de lipsa de colegialitate. Oare, dacă în sistemul de
sănătate din România lucrează oameni pe care îi considerăm colegi, aceştia nu
ar merita să aibă la dispoziţie manuale din care să afle care este situaţia
epidemiologică a bolilor infecţioase în România, care sunt cele mai frecvent
izolate microorganisme în cele mai frecvente maladii, care sunt antibioticele şi
chimioterapicele la care microorganismele rezistă şi la care mai prezintă încă
sensibilitate? Ba da! Alternativa nu este cea dorită: a accesa
site-urile de specialitate (CDC, ECDC, OMS) este un lucru util, dar, pentru
fiecare ţară, în mod colegial, trebuie oferite datele valabile pentru ţara
respectivă, la nivel judeţean, regional şi naţional. Disponibilitatea
tuturor acestor date reprezintă un exemplu clar de colegialitate.
