Uneori,
o instituție este în pericol. Unele instituții sunt în pericol un an, altele
doi, altele cincisprezece, douăzeci sau douăzeci și opt de ani. Uneori,
pericolele vin doar din afară, alteori, mai grav, vin și din afară și din
interior. Coordonarea activităților provocatoare de risc este uneori concertată,
alteori concentrată, alteori haotică – dar rezultatul, riscul, poate fi la fel
de mare.
Uneori,
instituția aflată în pericol își poate reveni, dar în același timp există și
susținere și o continuare a intervențiilor în sens contrar. Pentru a face față,
este necesară muncă, seriozitate, responsabilitate și, desigur, colegialitate.
O instituție nu poate fi salvată de un singur om sau de un grup mic de oameni,
într-o instituție este nevoie să pună umărul toți oamenii. Rar se întâmplă așa
ceva. Între cei care ar trebui să pună umărul, unii nu vin la serviciu deloc,
alții întârzie, alții „sparg ușa, colegial” cu cinci minute înainte de
terminarea programului. Unii vin când vor, alții când au chef. Unii lucrează,
alții se prefac că lucrează. Unii iau salarii exorbitante (în comparație cu
ceilalți), iar alții nu iau salarii deloc. Există instituții superioare
instituției în cauză, cărora e posibil să nu le pese dacă instituția coordonată
este importantă sau nu și sigur nu le pasă dacă primesc întrebări prin care li
se cer lămuriri pentru buna funcționare a instituției coordonate. Oare
instituției superioare nu îi pasă?
Problema
salarizării este una dintre cele mai mari, pentru că există acea colegialitate
tipică, exprimată prin citate precum „să moară și capra vecinului” (cu tente
moderniste de tipul și mai... colegial: „să moară vecinul ca să pot să îi iau
capra”), dar și permanenta privire în „grădina altuia”. Colegul adevărat se
uită întâi în grădina proprie. Își rezolvă mai întâi perfect sau măcar foarte
bine problemele ce îi stau în sarcină iar mai apoi, dacă îi rămâne timp, își
ajută alți colegi care au rămas în urmă. Colegul adevărat nu se apucă de la
primele ore ale dimineții să fumeze, să bea puțină sau mai multă cafea; și în
niciun caz nu se apucă imediat ce „a semnat condica” să îi bârfească pe
ceilalți. Colegul adevărat se gândește, cu responsabilitate, la problemele pe
care el le are de rezolvat. Nu se întreabă ce salariu au ceilalți și nu caută
prin „fluturașii de salariu” să observe ce mai scrie pe acolo. Colegul adevărat
își vede de treabă și contribuie, cât de bine poate, la binele instituțional.
În
instituțiile aflate în pericol colegii se ajută. Începând cu grija față de
instituție și de banul public. Am primit de curând și am văzut un filmuleț în
care un ofițer spune „Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a îți face patul
în fiecare dimineață”. Cu alte cuvinte, începe prin a face lucruri simple,
rezolvă-le corect și la timp, apoi continuă cu lucruri mai dificile. Spre
exemplu, adaug că, în grija de banul public și instituțional, colegii sting
becurile ce nu ar trebui să funcționeze peste noapte sau într-un weekend
întreg. Dar, pentru asta este nevoie să se îndeplinească o condiție esențială: să
le pese! Să le pese de instituție, de banul public, de colegi. Să le pese!
Toate se leagă între ele. Nu este nicio exagerare în ceea ce spun.
Într-o
instituție în care procesul de inventariere și de casare se pare că nu a fost
finalizat niciodată în bune condiții, avem o problemă. Foarte importantă!
Uneori, independent de voința noastră, se întâmplă ceva (chiar dacă, așa cum
spunea Părintele Galeriu „nimic nu este întâmplător, totul este proniator”). Se
creează de exemplu condițiile ca lucrurile să revină în făgașul lor normal iar
instituția să aibă oportunitatea de a își recâștiga poziția pierdută (distrusă,
de fapt) în ani și ani. Îndeplinind o datorie, sunt invitați mai mulți colegi
pentru a pregăti împreună acest proces. Nicio acțiune nu este fără cusur.
Întotdeauna pot exista erori, așa cum pot fi și puse la punct, colegial,
corecturi ale erorilor nedorite. Situația trebuie rezolvată instituțional, dar
în aceeași măsură colegial, umăr la umăr. Dar, iată că în acest moment intervin
problemele. Prima problemă este lipsa de chef, lipsa de păsare. Alta, tot
importantă este lipsa de colegialitate. Un coleg este trimis în altă parte
exact în timpul ședinței de constituire a comisiilor. Altuia îi este teamă să
participe la întrunire. Nici nu începe prezentarea problematicii (care oricum
este una foarte dificilă în contextul menționat deja – un astfel de proces nu a
mai fost realizat complet, corect, dus la bun sfârșit, sau cel puțin „asta se
știe”).
Ce
înseamnă „asta se știe”? Înseamnă că informațiile se distribuie incomplet,
unele nu se cunosc, altele se ascund, altele se prezintă eronat. Înseamnă că nu
există documente oficiale, clare, din care să reiasă situația în așa mod încât
oricine ar citi-o să priceapă de îndată despre ce este vorba. Mai mult decât
atât, celui care trebuie să coordoneze acțiunea i se pun diverse alte obstacole
și se încearcă să i se „traseze” diverse alte teme, paralele sau anti-paralele,
într-un sistem anticolegial binecunoscut: „Cum poți să blochezi sau să încerci
să blochezi activitatea cuiva? Îi transmiți hârtii peste hârtii. Îi ceri să ia
decizii fără a avea bază de plecare. Nu îți asumi responsabilitatea în nimic –
totul să rezolve el/ea”.
Dintre
cele mai recente exemple, coordonatorul acțiunii primește un dosar, grosuț pe
care stă scris „URGENT!!!” Da, exact așa: urgent plus trei semne de exclamare.
Iar pe același bilețel însoțitor mai stă scris și un alt mesaj urmat de alte
patru semne de exclamare. Coordonatorul, colegial, ia în seamă mesajul și
deschide dosarul. Și ce credeți că găsește? Găsește documente aduse la semnat
pentru perioada ianuarie–decembrie 2016. Când? În 24 octombrie 2017.
Coordonatorul respectiv nu s-a născut azi-ieri, a mai trecut prin situații
asemănătoare. A lucrat cândva într-o altă instituție în care, la orice problemă
ridicată, interlocutorii (colegii din respectiva instituție) ar fi petrecut
oricât de mult timp ca să îi explice cum nu se poate, de ce nu se poate, pe
scurt: nu se poate! În același timp ar fi rezolvat alte trei probleme.
Revenind
la mai recenta situație a colegialității în cadrul comisiei amintite, la
debutul întrunirii, colegial, li s-a explicat celor prezenți (destui au lipsit)
motivul, importanța, obligația de a rezolva problema cu atenție, seriozitate,
responsabilitate. Unul dintre cei prezenți s-a trezit să „explice” că nu se află
la curs. Altul a spus că nu va da curs deciziei și că va alege să măture
frunzele din curtea instituției. Altul a adus în discuție problema salariului
care nu este corespunzător. Altul s-a gândit că va răspunde la decizie în scris
după 30 de zile și atunci va anunța că nu o respectă. Cineva și-a adus aminte
că a exista un proces de inventariere în 2015 sau 2016, nefinalizat. Altcineva
a adus în discuție alt proces de acest tip de prin 2013. Au existat și
comentarii pertinente, pentru a ajuta desfășurarea procesului. Apoi altul s-a
gândit să propună schimbarea unui alt coleg, „că nu are timp” – de parcă a
număra obiecte existente ar ocupa opt ore pe zi, 30 de zile pe lună.
Dar
foarte interesant (și „colegial” pe măsură) a mai fost o grupare de întâmplări
ce au urmat momentului în care cei prezenți au aflat că, fie ei mari sau mici,
își primesc salariile, cu toate că acela care le semnează nu primește, pentru
că alți colegi (din altă instituție), uită sau nu vor să dea răspunsuri la
câteva întrebări pe care biroul de resurse umane le pune pentru a înțelege cum
să procedeze corect. Sentimentul nepăsării față de situația în care se află un
coleg s-a relevat, amplu, în următoarea perioadă. În timp ce se citeau
instrucțiunile privind inventarierea (obligatoriu de citit, pentru a respecta
procedurile), unul se gândea că pierde nu știu ce comandă în SEAP (și probabil
există riscul de a pleca acasă la câteva minute după terminarea programului),
alții făceau mici glumițe, alții se enervau iar, la un moment dat, mulți
vorbeau între ei fără să mai asculte persoana care citea. Așadar, colegi
nepăsători, colegi (în ghilimele) cărora nu le pasă. Pentru că pe ei îi
doare în cot! Dacă acest tip de durere în cot ar fi cu adevărat una fizică,
în respectiva instituție un mare procent de „colegi” ar veni și ar pleca de la
serviciu bandajați, sau ar cere tocmai celor de care își bat joc, „colegial”,
ajutorul pentru alinarea acesteia.
