Newsflash

NHS Practice (1)

de Dr. Ruxandra MORARU - oct. 12 2011
NHS Practice (1)
   Am început lucrul într-o clinică nouă, spre marele meu noroc. Cu puţin înainte, am trecut pe la clinică, să întâlnesc staff-ul şi să verific noua mea listă de pacienţi. Cu inima destul de strânsă şi emoţionată, după un weekend petrecut în casă în linişte, mi-am pus hainele de duminică şi am mers să iau taurul de coarne. Evident, engleza Oxbridge a fost parte din recuzită şi a ţâşnit din gura mea aproape instinctiv şi mai ales defensiv, ceea ce a creat o impresie destul de contradictorie, dar în general bună.
   Am întâlnit un grup heteroclit de asistente, doi colegi polonezi şi unul suedez, şi o recepţionistă foarte simpatică şi experimentată (un adevărat noroc), care m-a „înfiat“ urgent pentru că i-a plăcut engleza mea bună, după cum s-a exprimat încă de la început. N-am să uit niciodată faţa lui Gill – acesta este numele recepţionistei mele excepţionale – care, entuziasmată, m-a luat de mână şi m-a împins în fiecare dintre cabinete cu aceeaşi reacţie: „Ea este Roxi şi vorbeşte engleza!“.
   După ce am avut câteva conversaţii, am înţeles de ce era aşa de bucuroasă. Primele valuri de dentişti străini, polonezi mai ales, prin bagajul lingvistic rudimentar, au produs o mare tulburare în clinici, făcându-le pe asistente să suplinească aproape în întregime conversaţia cu pacienţii. Viaţa primilor români veniţi în aceste condiţii nu a fost nici mai frumoasă, nici mai uşoară din această cauză, de multe ori asistentele ducând conversaţia fără a ţine cont de prezenţa medicului. Deşi a fost stresant la început, cu tact şi politeţe le-am anunţat că prefer să port eu întreaga conversaţie cu pacientul şi că prefer să obţin singură consimţământul informat al acestuia. Poate că ar trebui să recunosc acum că am cam regretat; pacienţii mei vorbeau în majoritate cu un accent puternic de Derby şi pe alocuri de Birmingham, ceea ce m-a pus de multe ori în dificultate chiar şi cu anamneza!
   Clinica, aflată în miezul oraşului, nu prea părea ceea ce am aşteptat şi am simţit că deja lucrurile se vor schimba în viaţa mea şi nu neapărat în modul în care îmi imaginasem. Cu alte cuvinte, mi-a cam fugit pământul de sub picioare.
   Totuşi, aşa cum am spus de multe ori de atunci încolo, Anglia este ca o ceapă! Coaja este dezamăgitoare, ca orice coajă, dar, cu cât pătrunzi mai în adâncime, cu atât mai multă încântare găseşti. Şi abia după ce o cunoşti bine începi să te relaxezi şi să simţi cu adevărat ce este Albionul. Nu Anglia turistică şi nici Londra, care, după părerea mea, sunt altceva decât restul Marii Britanii. Pe cât de mult seamănă oraşele şi zonele centrale ale oraşelor – aşa-numitele High Street –, cartierele şi împrejurimile, pe atât de diferite sunt acestea de ceea ce vede un turist aflat pentru câteva zile la Londra. Există o familiaritate a micilor oraşe, ceva ce te face să spui că eşti cu adevărat acasă oriunde te-ai afla în Anglia. Şi, odată învăţat „algoritmul“, te poţi descurca oriunde. Posibil ca tocmai această trăsătură să derive din sistemul atât de perfecţionat aici.
   Ceea ce m-a izbit la practice-ul meu a fost faptul că orice metru de spaţiu era foarte bine – poate chiar prea bine – folosit, şi cu orice preţ, chiar şi cu acela de a nu avea geamuri şi lumină naturală în cele trei cabinete. Altfel, aparatura era nouă şi sofisticată, multe dintre instrumente neutilizate încă, deşi în inventar. Mărturisesc că lipsa luminii naturale m-a stresat cel mai mult. De aceea, am ajuns să apreciez fiecare rază de soare şi am devenit mult mai sensibilă la a aprecia o zi senină şi însorită. Ca majoritatea de pe aici. La patru ani de rezidenţă în UK, mă declar un adept al conversaţiilor despre vreme, tipice şi explicabile în contextul în care poate doar 50 de zile pe an sunt cu adevărat însorite aici…
   Polonezii erau medicii permanenţi, el fiind acasă un respectat chirurg căruia nişte nefericite inundaţii în zonă îi falimentaseră cabinetul propriu, ea, deşi matură, era foarte neexperimentată şi şovăitoare, timidă şi oarecum retrasă, ceea ce îi atrăsese deja antipatia micuţului cuib de englezoaice care o „tocau“ mărunt de câte ori aveau ocazia. Cel de-al treilea coleg, detaşat, neimplicat şi foarte profesionist, suedez din Göteborg, a fost şi cel care m-a introdus în subiect cu destule amănunte utile. Am regretat plecarea lui, dar el alesese un statut pe care eu, la vremea aceea, nu îl prea înţelegeam, cel de locum. Adică suplinitor. Azi aici, mâine în altă parte, acolo unde era nevoie de el, plătit la zi de lucru şi mereu în mişcare. Deşi avea în jur de 45 de ani, alesese stilul boem al vagabondajului profesional prin Europa şi părea foarte satisfăcut de alegerea lui.
   Dintre toţi, am legat o prietenie politicoasă şi lejeră cu colegul meu polonez, P., cu care am descoperit că aveam multe lucruri în comun. Începând de la adevăratele vacanţe la malul Mării Negre, unde, adolescent bolnăvicios fiind, era mereu târât de ai lui – medici amândoi – la băile de nămol, şi terminând cu filmele pentru copii pe care le văzusem amândoi, ca urmare a „globalizării“ existente în ţările fostului bloc comunist. În momentele de criză ne-am susţinut unul pe altul cu multă colegialitate şi prietenie, iar ceea ce ne-a ridicat de multe ori moralul era consensul, de altfel de neînţeles pentru asistentele noastre şi, sunt convinsă, şi pentru mulţi dintre cei tineri din ţara lui „Rumburak“ (personaj vrăjitor de categoria a doua, dintr-o poveste pentru televiziune). A doua sau nu, calitatea de vrăjitor a micului personaj a fost excepţională pentru noi, aducându-ne un zâmbet năstruşnic pe buze chiar şi în cele mai aprige momente, pe care am să le descriu mai târziu.
   Colega mea poloneză a fost victima unui sistem lacom, ce a doborât-o, reactivând o afecţiune psihică veche. Din fericire, P. şi cu mine, cu un bagaj de medicină compact la bord, am diagnosticat-o la timp şi am îndepărtat-o din clinică înainte de vreun accident cu urmări dezastruoase pentru toţi. A plecat acasă şi nu s-a mai întors decât pentru a-şi rezolva situaţia financiară şi a-şi lichida contul din bancă.
 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe