Am început
lucrul într-o clinică nouă, spre marele meu noroc. Cu puţin înainte, am trecut
pe la clinică, să întâlnesc staff-ul şi să verific noua mea listă de pacienţi.
Cu inima destul de strânsă şi emoţionată, după un weekend petrecut în casă în
linişte, mi-am pus hainele de duminică şi am mers să iau taurul de coarne.
Evident, engleza Oxbridge a fost parte din recuzită şi a ţâşnit din gura mea
aproape instinctiv şi mai ales defensiv, ceea ce a creat o impresie destul de
contradictorie, dar în general bună.
Am întâlnit
un grup heteroclit de asistente, doi colegi polonezi şi unul suedez, şi o recepţionistă
foarte simpatică şi experimentată (un adevărat noroc), care m-a „înfiat“ urgent
pentru că i-a plăcut engleza mea bună, după cum s-a exprimat încă de la început.
N-am să uit niciodată faţa lui Gill – acesta este numele recepţionistei mele
excepţionale – care, entuziasmată, m-a luat de mână şi m-a împins în fiecare
dintre cabinete cu aceeaşi reacţie: „Ea este Roxi şi vorbeşte engleza!“.
După
ce am avut câteva conversaţii, am înţeles de ce era aşa de bucuroasă. Primele
valuri de dentişti străini, polonezi mai ales, prin bagajul lingvistic
rudimentar, au produs o mare tulburare în clinici, făcându-le pe asistente să
suplinească aproape în întregime conversaţia cu pacienţii. Viaţa primilor români
veniţi în aceste condiţii nu a fost nici mai frumoasă, nici mai uşoară din
această cauză, de multe ori asistentele ducând conversaţia fără a ţine cont de
prezenţa medicului. Deşi a fost stresant la început, cu tact şi politeţe le-am
anunţat că prefer să port eu întreaga conversaţie cu pacientul şi că prefer să
obţin singură consimţământul informat al acestuia. Poate că ar trebui să
recunosc acum că am cam regretat; pacienţii mei vorbeau în majoritate cu un
accent puternic de Derby şi pe alocuri de Birmingham, ceea ce m-a pus de multe
ori în dificultate chiar şi cu anamneza!
Clinica,
aflată în miezul oraşului, nu prea părea ceea ce am aşteptat şi am simţit că
deja lucrurile se vor schimba în viaţa mea şi nu neapărat în modul în care îmi
imaginasem. Cu alte cuvinte, mi-a cam fugit pământul de sub picioare.
Totuşi,
aşa cum am spus de multe ori de atunci încolo, Anglia este ca o ceapă! Coaja
este dezamăgitoare, ca orice coajă, dar, cu cât pătrunzi mai în adâncime, cu atât
mai multă încântare găseşti. Şi abia după ce o cunoşti bine începi să te
relaxezi şi să simţi cu adevărat ce este Albionul. Nu Anglia turistică şi nici
Londra, care, după părerea mea, sunt altceva decât restul Marii Britanii. Pe cât
de mult seamănă oraşele şi zonele centrale ale oraşelor – aşa-numitele High Street –, cartierele şi împrejurimile,
pe atât de diferite sunt acestea de ceea ce vede un turist aflat pentru câteva
zile la Londra. Există o familiaritate a micilor oraşe, ceva ce te face să spui
că eşti cu adevărat acasă oriunde te-ai afla în Anglia. Şi, odată învăţat
„algoritmul“, te poţi descurca oriunde. Posibil ca tocmai această trăsătură să
derive din sistemul atât de perfecţionat aici.
Ceea
ce m-a izbit la practice-ul meu a
fost faptul că orice metru de spaţiu era foarte bine – poate chiar prea bine –
folosit, şi cu orice preţ, chiar şi cu acela de a nu avea geamuri şi lumină
naturală în cele trei cabinete. Altfel, aparatura era nouă şi sofisticată,
multe dintre instrumente neutilizate încă, deşi în inventar. Mărturisesc că
lipsa luminii naturale m-a stresat cel mai mult. De aceea, am ajuns să apreciez
fiecare rază de soare şi am devenit mult mai sensibilă la a aprecia o zi senină
şi însorită. Ca majoritatea de pe aici. La patru ani de rezidenţă în UK, mă
declar un adept al conversaţiilor despre vreme, tipice şi explicabile în
contextul în care poate doar 50 de zile pe an sunt cu adevărat însorite aici…
Polonezii
erau medicii permanenţi, el fiind acasă un respectat chirurg căruia nişte
nefericite inundaţii în zonă îi falimentaseră cabinetul propriu, ea, deşi matură,
era foarte neexperimentată şi şovăitoare, timidă şi oarecum retrasă, ceea ce îi
atrăsese deja antipatia micuţului cuib de englezoaice care o „tocau“ mărunt de
câte ori aveau ocazia. Cel de-al treilea coleg, detaşat, neimplicat şi foarte
profesionist, suedez din Göteborg, a fost şi cel care m-a introdus în subiect
cu destule amănunte utile. Am regretat plecarea lui, dar el alesese un statut
pe care eu, la vremea aceea, nu îl prea înţelegeam, cel de locum. Adică suplinitor. Azi aici, mâine în altă parte, acolo unde
era nevoie de el, plătit la zi de lucru şi mereu în mişcare. Deşi avea în jur
de 45 de ani, alesese stilul boem al vagabondajului profesional prin Europa şi
părea foarte satisfăcut de alegerea lui.
Dintre
toţi, am legat o prietenie politicoasă şi lejeră cu colegul meu polonez, P., cu
care am descoperit că aveam multe lucruri în comun. Începând de la adevăratele
vacanţe la malul Mării Negre, unde, adolescent bolnăvicios fiind, era mereu târât
de ai lui – medici amândoi – la băile de nămol, şi terminând cu filmele pentru
copii pe care le văzusem amândoi, ca urmare a „globalizării“ existente în ţările
fostului bloc comunist. În momentele de criză ne-am susţinut unul pe altul cu
multă colegialitate şi prietenie, iar ceea ce ne-a ridicat de multe ori moralul
era consensul, de altfel de neînţeles pentru asistentele noastre şi, sunt
convinsă, şi pentru mulţi dintre cei tineri din ţara lui „Rumburak“ (personaj
vrăjitor de categoria a doua, dintr-o poveste pentru televiziune). A doua sau
nu, calitatea de vrăjitor a micului personaj a fost excepţională pentru noi,
aducându-ne un zâmbet năstruşnic pe buze chiar şi în cele mai aprige momente,
pe care am să le descriu mai târziu.
Colega
mea poloneză a fost victima unui sistem lacom, ce a doborât-o, reactivând o
afecţiune psihică veche. Din fericire, P. şi cu mine, cu un bagaj de medicină
compact la bord, am diagnosticat-o la timp şi am îndepărtat-o din clinică înainte
de vreun accident cu urmări dezastruoase pentru toţi. A plecat acasă şi nu s-a
mai întors decât pentru a-şi rezolva situaţia financiară şi a-şi lichida contul
din bancă.