Colegialitate, solidaritate, tradiţie,
respect pentru valorile trecutului, valorizarea acestora pentru prezent şi
viitor... Cum se mai pot „lega“ aceste noţiuni? Conştientizăm importanţa lor?
Unde s-au pierdut unele dintre acestea? Putem să le mai recuperăm? Este această
„recuperare“ importantă şi utilă pentru sistemul medical sau cel universitar?
Pot fi despărţite cele două sisteme?
Ce s-a întâmplat în decembrie 1989 şi
imediat după, apoi în cei 25 de ani care au urmat, încât unele aspecte din
actualitate nu sunt mai bune în comparaţie cu anumite aspecte din „epoca de
aur“? În 2015, lună de lună comemorăm, la o distanţă de un sfert de veac,
evenimente care, poate, ar putea răspunde la întrebările de mai sus. Luna
martie ne-a adus aminte de Proclamaţia de la Timişoara, dar şi de Târgu Mureş şi
evenimentele ce au urmat. Câţi tineri ştiu astăzi cum şi-au pus aceste
evenimente amprenta pe prezentul şi viitorul lor? Şi cui îi mai pasă de toate
acestea?
Este posibil ca în această perioadă, cu
grijile de zi cu zi, să uităm că există riscul desfiinţării unei instituţii
emblematice – Institutul Cantacuzino? Este bună uitarea? Care ne va fi
prezentul şi viitorul dacă ne vom neglija trecutul? Sunt multe întrebări la
care mulţi ar putea răspunde scurt: „Nu-mi pasă“. Însă sistemul medical şi cel
universitar, întreaga societate au multă nevoie de colegialitate, de
solidaritate, de respect pentru valorile trecutului, de valorizarea acestora
pentru prezent şi viitor.
Eram în Apuseni, la comemorarea unora dintre
eroii neamului nostru, la sfârşitul lunii februarie, când un mic grup de studenţi
a decis să înceapă un protest pe care l-au intitulat „NU desfiinţării
Institutului Cantacuzino“ şi, ca „tineri ai momentului“, au iniţiat pe Facebook
o pagină cu acest nume. În martie, am aflat şi eu că există această iniţiativă,
iar de atunci răspund la orice întrebare şi ajut cum pot. Pentru că îmi pasă.
Eu nu mi-am început activitatea aici în cele mai bune condiţii (se numără pe
degete cei care vor înţelege semnificaţia următoarei propoziţii: „Activitatea
noastră, în 1991, a început sub scară“). Nu sunt şi nici nu am fost angajat în
acest Institut. Însă aici am început să învăţ tainele microbiologiei, aici am păşit
pentru prima oară în biblioteca în care existau cărţi şi reviste pe care le poţi
atinge doar cu drag şi cu respect, aici am citit despre istoria şi implicarea
acestui institut în sănătatea românilor. Şi m-am ataşat de el, de trecutul,
prezentul şi viitorul Institutului.
Este, pentru mine, foarte apăsător că există
tineri care s-au angajat într-o activitate de susţinere a Institutului „pentru
că acolo lucrează profesorul Popa“, dar şi că există tineri care sunt împotriva
activităţii de susţinere a Institutului... „pentru că acolo lucrează Popa; şi
ce ne pasă nouă dacă îşi pierde locul de muncă?“. Nu toţi ştiu că locul meu de
muncă este în Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila“, care îşi
poate organiza activitatea în orice spaţiu. Cum să înlocuieşti gândurile
privind idei, instituţii şi importanţa acestora pentru o ţară, cu gânduri
legate de o persoană? Această mentalitate a răsărit mai ales după decembrie
1989 şi, iată, s-a „implementat“ chiar şi la cei născuţi după 1990. Cum este
posibil ca unii dintre tinerii noştri colegi să gândească aşa? Cum este posibil
ca toate mesajele privind colegialitatea (însoţite, în permanenţă de exemple
concrete, chiar şi atunci când acestea „supără“) să conducă la o asemenea reacţie?
Unde sunt colegialitatea, solidaritatea, respectul pentru valorile trecutului,
valorizarea acestora pentru prezent şi viitor? Cum este oare posibil să punem
în discuţie persoane atunci când vorbim de instituţii, mai ales de instituţii
emblematice, strategice pentru România şi chiar şi pentru Europa de astăzi?
În Institutul Cantacuzino sunt oameni,
colegi, care de multe (multe!) luni trăiesc în nesiguranţă, nu primesc
salariile la timp sau nu le primesc deloc, se uită spre viitor şi nu reuşesc să
îl întrezărească. Aceşti colegi s-au pregătit pentru a deveni între cei mai buni
în domeniul lor de activitate, în slujba diagnosticului, supravegherii bolilor,
cercetării, producţiei – pentru România (şi nu pentru propriile lor persoane).
Sunt şi oameni, şi colegi – chiar şi pentru tinerii studenţi, viitorii noştri
doctori. Unde sunt însă colegialitatea, solidaritatea, respectul pentru
valorile trecutului, valorizarea acestora pentru prezent şi viitor? Este
posibil să cerem să fim respectaţi dacă nu respectăm? Este posibil să ne aşteptăm
să fim trataţi colegial dacă noi nu procedăm la fel? Este posibil să spunem „Nu
ne pasă“ şi să înlocuim gândul îndreptat spre instituţii, sisteme, ţară, cu
gândul la oameni, puncte invizibile în univers?
Închei, totuşi, într-o notă pozitivă. În urmă
cu puţine zile, am primit mesajul unui student de anul 6, anul examenelor
importante pentru viitorul lui. Cu toate acestea, el se gândeşte la restaurarea
unui monument închinat unuia dintre înaintaşii noştri pe tărâmul medicinii,
cercetării şi învăţământului. Tânărul coleg, deşi are în faţă unele încercări
(examene, alegerea unei specialităţi), nu a uitat că viitorul înseamnă şi
respectul îndreptat către tradiţie, către valori. Iar dacă încă mai există
tineri ca el, colegi ca el, atunci
titlul acestei rubrici a fost foarte bine ales!
