Dacă n-aș fi avut detalii despre activitatea clinică a primului
dintre autorii citatului alăturat și despre cea beletristică a celui de-al
doilea, aș fi putut crede că amândoi medicii sunt profesioniști aflați departe
de atmosfera cotidiană legată de tratamentul pacientului. Dar lucrurile stau de
fapt cu totul altfel. Rosenthal e profesor de radiologie oncologică și
specialist în chirurgia ORL. Din cele peste 60 de lucrări publicate, se
desprinde în mod clar o activitate clinică intensă și un interes deosebit
pentru metode moderne de tratament. Abraham Verghese, medic internist de
origine etiopiană, e și un cunoscut autor de volume și articole, unul din cele
mai interesante și importante fiind cel publicat nu demult în New York Times și
intitulat : „Tratează pacientul și nu aparatul CT!”.
Continua și grava dependență a medicului practician de aparatura
care îl înconjoară e rezultatul revoluției tehnologice la care asistăm în
ultimele decenii. Se pare (și nu încerc să trag spuza pe turta mea) că
schimbările radicale în tehnologia medicală au început în sălile de operații.
Un articol publicat în urmă cu aproape jumătate de secol discuta noua realitate
instalată în sala de operații, în care anestezistul se înconjurase de aparate,
mai ales cele de monitorizare a pacientului, împingând operatorul într-un colț
al sălii care-i fusese templu odinioară, de neîmpărțit cu nimeni. Radicala
schimbare a continuat cu „cucerirea” altor domenii medicale de către industria
tehnologică, iar ca rezultat beneficiem în prezent de o serie de aparate diagnostice
și terapeutice fără de care nimeni nu-și mai poate închipui un tratament
medical modern.
Această evoluție, în marea ei parte benefică și mai mult decât
binevenită, are, bineînțeles, și efecte secundare. Devine din ce în ce mai greu
să convingi tânărul rezident ATI să se concentreze la ceea ce vede în plaga
operatorie și să reacționeze în funcție de modificările clinice ale
pacientului, cum ar fi transpirația, culoarea pielii sau modificările pupilei.
În aparență, tot ce se întâmplă cu pacientul se observă pe ecranele aparatelor
de monitorizare – cine are nevoie de mai mult?!
Deunăzi, mi se plângea un pacient trimis la un consult
preanestezic de maniera în care fusese primit de cardiolog: după două scurte
minute de conversație și studiere a scrisorii de trimitere, i-a recomandat o
probă ecografică de efort! „Nu mi-a venit să cred, am văzut stetoscopul
într-unul din buzunarele halatului lui, oare de ce-l mai ține acolo dacă nu-l
folosește?”
Probele de laborator și testele funcționale au înlocuit de mult examenul
clinic al pacientului, nemaivorbind de dezinteresul total față de anamneza
maladiei și antecedentele heredo-colaterale, care și-au pierdut locul din prea
scurta discuție dintre pacient și medicul său. Acest fenomen e rezultatul
exploziei tehnologice descrise mai sus și ceea ce e mai dureros e faptul că
dependența de aparatură și de informatica de calculator cuceresc cu extrem de
mare ușurință un teritoriu care pe vremuri aparținea activității clinice.
Acum vreun sfert de secol, la câțiva ani după căderea imperiului
sovietic, am reușit să inițiez un program de vizite ale unor tineri medici
anesteziști din Europa de Est în clinica pe care o conduceam în sudul
Israelului. Timp de mai mult de un deceniu, zeci de medici ATI, proveniți din
diverse țări ale fostului „lagăr socialist”, au petrecut perioade de timp
variind între una și șase luni în acel spital și au avut șansa de a observa
activitatea unui centru medical care acoperea aproape toate domeniile
terapeuticii moderne. Marea majoritate a vizitatorilor venea pentru prima oară
în contact cu tehnologia modernă, cu monitorizarea automată din sălile de
operații și de la patul pacientului din secția de terapie intensivă. Dar, din
discuțiile purtate zilnic, reieșea clar un avantaj pe care oaspeții îl aveau
față de gazde: atitudinea aproape a fiecăruia dintre ei era eminamente clinică.
Ei examinau pacientul, se interesau de comorbiditatea fiecăruia și discutau
diagnosticul diferențial. După câteva luni, am înțeles fenomenul: în absența
„jucăriilor” tehnologice, medicul est-european al sfârșitului de mileniu se
adaptase perfect la realitatea acelor timpuri și găsise într-o bună măsură
calea de a compensa lipsa mijloacelor auxiliare, de înaltă tehnologie, în
materie de diagnostic și tratament.
Vreau să cred că această realitate a rezistat „tentațiilor”
vremurilor în care trăim și că, în această parte a Europei, medicul curant
rămâne în primul rând clinician și doar apoi utilizator al tehnologiei moderne
care îi stă la dispoziție din plin. Vreau să cred, dar nu sunt foarte sigur.
Pentru că pericolul își are originea în modul de educație. Iar educația începe
de pe băncile facultății de medicină, ceea ce nu înseamnă că ea se termină în
amfiteatru. Ba, mai mult, educația „școlară”, oricât de bună și completă ar fi ea,
nu poate face față singură realității de zi cu zi din instituțiile medicale.
Aș dori să cer iertare colegilor care citesc aceste rânduri
pentru intenția de a mă reîntoarce la propriile mele studii medicale, din urmă
cu zeci de ani. Una din marile șanse ale promoției mele a fost faptul că
anatomia era predată de celebrul profesor Emil Repciuc, unul din marii
anatomiști ai vremii. El fusese martorul modificărilor nomenclaturii anatomice
(așa-numita nomina anatomica de Basel), care folosea, de exemplu, „scapulă”
în loc de „omoplat”, „patelă” în loc de „rotulă”, „ventral” în loc de
„anterior” și „caudal” în loc de „inferior”. „Franțuzisme”, numea dascălul meu
vechile denumiri, neuitând să menționeze opinia sa, după care „francezii iubesc
poezia mai mult decât anatomia”. Noi, studenții, fuseserăm imediat îndoctrinați
și ne însușiserăm în totalitate noile denumiri. Inutil de a aminti că, imediat
după primul contact cu clinica, în anul al treilea, toți acești termeni s-au
șters definitiv din memoria noastră, pentru că asistenții noștri din spitale și
policlinici foloseau doar vechea nomenclatură.
Reîntorcându-mă la subiectul acestor rânduri și extrapolând
exemplul de mai sus, doresc să reamintesc tuturor acelora dintre noi care se
ocupă cu educația medicală că ea trebuie făcută în permanență, cu fiecare
ocazie și în orice instituție spitalicească. Noțiunea de dascăl trebuie
înțeleasă în sensul ei complet și adecvat. Reîntoarcerea la clinică nu trebuie
însă să se facă în detrimentul acordării importanței cuvenite mijloacelor
tehnologice fără de care medicina modernă nu poate vindeca.
Unde se află pericolul? După părerea mea, dușmanul atitudinii
clinice rezidă în ceea ce numim azi presiunea de producție, o noțiune
împrumutată de pe continentul nord-american și a cărei definiție e permanenta
dorință a conducătorilor intereselor medicinii moderne de a „produce” cât mai
mult, în cât mai puțin timp și la un cost cât se poate de mic.
Ca de obicei, mă voi folosi de un exemplu din țara mea. În
ultimele decenii, în Israel, a sporit în mod considerabil numărul de
policlinici de tratament al durerii cronice. Originea acestei evoluții extrem
de necesare și favorabile a fost faptul că cetățeanul israelian a aflat că
durerea cronică, chiar dacă nu ucide, transformă existența pacientului într-un
trai jalnic, și de aici nevoia de unități medicale care să se ocupe eminamente
de tratamentul durerii a crescut în mod considerabil. Mai mult, odată cu
această nouă stare de lucruri a apărut și o nouă supraspecializare medicală,
recunoscută de autorități, și anume medicina durerii. Rezultatul nu a întârziat
să se facă simțit. Numărul pacienților care apelează la policlinicile de
tratament al durerii crește în mod continuu, perioada de așteptare a unui
consult de specialitate devine incredibil de lungă, săptămâni și chiar luni,
pacienții sunt nemulțumiți, se plâng casei de asigurare, care, de frica
pierderii „clienților”, face presiuni asupra medicilor de a spori numărul
pacienților tratați pe unitatea de timp. De aici și până la miezul citatului de
mai sus nu e decât un singur pas.
Sunt convins că nimeni nu se așteaptă ca aceste rânduri să fie
un panaceu pentru problema legată de atitudinea medicului față de pacientul
său. Realitatea e foarte complicată, ea prezintă nenumărate variații geografice
și etice și de aceea rezolvarea trebuie să vină din partea celor direct
implicați. Dar, pentru că această situație e caracteristică mai tuturor țărilor
dezvoltate din punct de vedere economic și posesoare ale unor mijloace
tehnologice avansate și moderne, ea trebuie pusă pe tapet, discutată și
analizată, cu scopul de a-i găsi soluția. Rosenthal și Verghese au făcut exact
acest lucru. Ei au atras atenția asupra noii realități. Acum a venit rândul
fiecăruia dintre noi de a acționa în direcția cuvenită. Iar mie nu-mi rămâne
decât să urez succes confraților mei în această campanie importantă, dar deloc
ușoară.
|
„Cea mai mare parte din ceea ce noi
numim «activitate profesională» are loc departe de pacient, în birouri și în
fața calculatorului.”
(David I. Rosenthal
și Abraham Verghese, în NEJM, 2016) |
