Semnele
ştiinţei
Paradoxal, statutul de ştiinţă al medicinii
este întărit continuu de erori. Sau, mai exact, de corectarea erorilor. De
care, indiscutabil, medicina nu duce lipsă. Şi asta pentru că vorbim de un
orizont extrem de vast, care combină noţiuni avansate de anatomie, biologie,
fizică, chimie – pentru a aminti doar câteva din domeniile fundamentale. Tocmai
această complexitate a medicinii face ca „adevărul“ să fie continuu
interpretat, pus în dubiu şi dovedit.
De multe ori, detractorii ştiinţelor
medicale se folosesc tocmai de necontenitul proces de încercare şi eroare, care
stă la baza medicinii clasice, pentru a propovădui practicile alternative sau
complementare. Medicina tradiţională chineză sau cea ayurvedică sunt
neschimbate de milenii, homeopatia e neatinsă de două secole, de la Hahnemann
încoace, iar diverse alte practici se păstrează, la fel, nemodificate. Şi
rămân, în aceeaşi măsură, lipsite de vreun fundament. Atunci când principiul de
funcţionare este strict filozofic, bazat pe credinţa practicianului şi nu pe
legile fizicii (independente de cel care le aplică), nu e loc de eroare. De
recunoaştere a erorii. Fără dubiu, nu-ţi poţi corecta erorile. Nu poţi
progresa. Şi asta se vede cu ochiul liber, în diferenţele de rezultate dintre
medicina clasică şi practicile aşa-zis alternative. Propaganda oarbă e cea
care, până la urmă, prin dezinformare şi mesaje mincinoase, maschează
cimitirele din spatele practicilor alternative care vindecă orice (bani
să ai) şi îndepărtează persoanele cu educaţie medicală precară de regulile
medicinii ştiinţifice şi, până la urmă, de exersarea în deplină cunoştinţă de
cauză a dreptului la sănătate.
Medicina – aşa cum, din fericire, încă se
predă şi se învaţă în România – învaţă din greşeli, se perfecţionează continuu,
se actualizează şi se rafinează. Un rol important joacă societăţile de
specialitate, care se asigură nu doar că regulile de practică sunt aduse la zi,
în concordanţă cu dovezile cele mai recente, ci şi că profesioniştii care
trebuie să le aplice află de actualizarea ghidurilor şi recomandărilor şi, mai
mult, sunt sprijiniţi să le introducă în practica proprie.
Societatea europeană de anesteziologie, de
pildă, a convocat un grup de experţi cu sarcina de a se cântări atent dovezile
existente privind utilizarea protoxidului de azot în practica actuală.
Rezultatul a fost publicat1 în European Journal of
Anaesthesiology şi anunţat weekendul trecut, la congresul european de
anestezie de la Berlin. Raţiunile pentru care forul european a realizat această
analiză sunt utilizarea din ce în ce mai redusă a protoxidului de azot în
anestezia realizată pentru intervenţiile chirurgicale, dublată însă de
utilizarea tot mai accentuată pentru analgosedare, înainte şi în timpul unor
proceduri diagnostice şi terapeutice, realizată cel mai frecvent de alţi
specialişti decât anesteziologii. Întâi, experţii ajung la concluzia că nu
există argumente pentru care ar trebui abandonată utilizarea N2O
perioperatorie. Apoi, protoxidul de azot are loc în analgezia şi sedarea
periprocedurale ale adultului şi copilului; administrat singur, gazul poate fi
utilizat în siguranţă de alţi specialişti decât anesteziologii, dacă aceştia au
fost corect instruiţi în această privinţă. În această situaţie însă,
practicienii trebuie să fie bine instruiţi în asigurarea suportului vital
elementar (BLS). În fine, nu există dovezi clinice că utilizarea N2O
ar creşte riscurile de sănătate ale pacienţilor sau profesioniştilor expuşi la
acest gaz.
O altă perspectivă2 interesantă
este oferită de Societatea europeană de oncologie medicală (ESMO), care
propune, în Annals of Oncology, o abordare standardizată pentru
aprecierea magnitudinii beneficiului clinic ce poate fi anticipat în urma unei
terapii anticancer: scala de magnitudine a beneficiului clinic (ESMO-MCBS). O
astfel de scală este necesară nu doar pentru că terapiile anticancer (şi ne referim
aici la cele bazate pe dovezi, nu pe publicitate/anecdote) pot creşte supravieţuirea,
calitatea vieţii sau pe amândouă, ci şi pentru că efectul lor poate merge de la
prelungirea supravieţuirii cu doar câteva săptămâni până la prelungirea
semnificativă a vieţii. ESMO-MCBS foloseşte pentru evaluare două formulare
diferite, unul pentru tratamentele cu viză curativă, celălalt pentru
tratamentele paliative. Scala este apoi utilizată demonstrativ pentru evaluarea
unor studii clinice realizate în câteva cancere solide: pulmonar, de sân, de
prostată, colorectal, ovarian, renal, pancreatic, gastroesofagian, sarcom,
melanom.
Şi revista Epilepsia a publicat3
o analiză a intervenţiilor terapeutice în epilepsia copilului, realizată de
grupul de pediatrie din cadrul Ligii internaţionale de luptă împotriva
epilepsiei (ILAE) prin întrebări la care au răspuns 890 de neurologi pediatri
din întreaga lume (inclusiv România). Valproatul este preferat ca primă linie
terapeutică în convulsiile generalizate, mioclonice şi sd. Dravet;
fenobarbitalul este utilizat pentru convulsiile generalizate sau focale;
carbamazepina şi oxicarbazepina sunt preferate pentru convulsiile focale din
toată lumea, mai puţin America de Nord, unde se preferă levetiracetamul.
